De când mi-am văzut întâia oară fiica, purtată la subraț de una dintre moașe, am avut sentimentul că o cunosc dintotdeauna. Am conștientizat cât de dor îmi fusese de ea. E drept că o visasem încă din adolescență, în brațele mamei ei. E drept că, în ziua când părinții m-au pus să aleg între ei și viitoarea mea soție, noi am plecat cu trenul spre Sibiu, iar o țigancă a insistat să ne ghicească, gratuit; ne-a profețit că vom avea mai întâi o fiică, mult mai târziu un băiețel; că fiica va fi minunată și „n-o să lucre cu mâinile”. Dar sunt convins că nu de acolo o cunoșteam deja, ci din eternitate. Din viața veacului ce va să vie, care este deja, unde nu vom mai (re)cunoaște început și sfârșit, ci doar veșnicia. Unde, asemenea îngerilor din ceruri, întru Hristos suntem frați.
Numele i le-am ales la maternitate, în ziua când am completat certificatul de naștere. Soția a ales Ana, eu am pus o condiție: să fie Anamaria. Eu am ales Gala, soția a pus o condiție: să-i spunem Ana. Și așa am făcut.
Opțiunea mea venea de la soția pictorului Salvador Dali. A fost nevoie să treacă 20 de ani ca să aflăm că Sfânta Gala Zăvorâta există și e prăznuită pe 18 octombrie. Or, într-o dimineață de 18 octombrie, soției mele i s-a rupt apa. La maternitate, în timpul ecografiei, medicul ne-a uimit spunându-ne că termenul trecuse cu o săptămână. Apoi, o complicație a făcut ca Gala noastră să se nască abia pe 19 octombrie, în jur de amiază. Taine...
Cu greu m-am obișnuit să-mi spun tată. Îmi cunoșteam fiica din veșnicie, în suflet mă simțeam sărman copil; m-aș fi considerat mai degrabă un frate mai mare. Asta a definit mereu relația noastră. Soția îmi reproșa uneori că o tratez pe Gala ca pe un egal, dar nu era adevărat: o vedeam superioară. Ajunsă la maturitate, Gala mi-a reproșat că am lăsat pe umerii ei rolul adultului din încăpere. Cert e că, ori de câte ori am mai încercat rolul de tată, replica ei a fost, pe bună dreptate: „Prea târziu, ai pierdut trenul ăsta!”. Așa că am decis să îl accept pe cel fraternal. Îi spun „frăția ta”, cu un amestec de amuzament și cuvioșie.
La începutul anului în care mi-am cunoscut soția, am luat o decizie: dacă nu mă voi căsători în anul acela, îmi iau oițele și plec la mănăstire. De pe la 16 ani, simțeam în piept un gol pe care nu-l umplea nici harul cu care mă inunda, din belșug, Dumnezeu, ori de câte ori mă apuca la răscruce. Iubirea pentru viitoarea soție nu a umplut golul; l-a șters definitiv.
Eram imatur și pătimaș. Valuri de har copleșitor mă făceau copil, apoi treceau și mă trezeam direct slujind turmei de porci. Soția mea era ferm ancorată în real, responsabilă și matură. O ancoră. Extremele mele au dislocat-o de nenumărate ori, lăsând corabia familei să plutească în derivă.
Gala a crescut între aceste extreme, pe corabia când legănată, când purtată, fără cârmă, de curenți, ades cuprinsă de furtuni; când ancorată strașnic de mama ei. Cu tatăl prea puțin prezent, mai mult plecat în căutare de pășuni... Exprim simbolic totul, fiindcă perspectivele sunt numeroase, poveștile încâlcite, detaliile se pot depăna la infinit, iluzorii, minunate, stranii ori sumbre, întunecate întru totul uneori.
Eu însumi am copilărit, crescut și trăit cu percepția că părinții mi-au făcut viața un calvar. Răstimpurile fericite abia au îndulcit puțin amarul. Abia la 38 de ani, sub patrafir, la spovedanie, i-am spus duhovnicului: „Acum înțeleg că, dacă părinții mei m-ar fi făcut fericit, la patimile pe care le am, spiritual aș fi fost un om mort”. La care Părintele a oftat: „Nu doar spiritual...”.
Citindu-i pe Ava Ghelasie de la Frăsinei, dar și pe Sfântul Dumitru Stăniloae, am înțeles într-un final că noi, părinții, suntem aleși să facem copii pentru că doar ei pot să (ne) mântuiască. Și că, începând cu Nașterea Domnului, menirea copiilor este să fie mântuitori. Până și pe Fecioara Maria, care e preacurată, preanevinovată, tot Fiul ei a mântuit-o.
Nu am îndreptățire pentru propriile patimi. Am înțeles târziu că, pe cât mă voi nevoi să le vindec, crucea copiilor mei se va ușura. Și nu cred c-am reușit, în cei 7 ani, mare brânză, comparativ cu dreptarul care e Domnul Hristos.
E o iluzie însă că părinții desăvârșiți garantează copii fericiți. Pildă ne stă tot Maica Domnului: nu putem afirma că Fiul ei a fost fericit, în sensul lumesc al cuvântului.
Fericirea nu vine decât tainic, prin asumarea crucii.
Da, ar fi de dorit ca, în realitate, crucea fiecăruia din noi să nu conțină și păcatele părinților. Dar cine dintre noi, desăvârșit fiind, în mod conștient am alege să aducem pe lume copii cu scopul ca ei să pătimească pentru mântuirea unor oameni care, pe drept cuvânt, nu merită mântuiți?
Maica Domnului e unică și irepetabilă. Iar cei ce îi urmează aleg calea monahală fiindcă, începând de la Hristos, spun Părinţii, porunca nu mai este „creșteți și vă înmulțiți”, ci „mântuiți(-vă)”. Ei îsi asumă crucea deplin, nu o mai așază pe umerii urmașilor trupești.
Părintele Rafail Noica spune, măiastru, că crucea fiecăruia din noi e o onoare pe care Dumnezeu ne-o face. Nu ne alege fiecăruia crucea după putere, ci dinadins ne alege pe fiecare, după puterea preștiută de El, să purtăm o cruce pe care nimeni altcineva din contemporanii noștri nu ar putea-o purta.
Dar crucea nu e cruce decât dacă noi înșine consimțim să o purtăm. Altfel e doar o povară ce prevestește tragedia personală. Iar a consimți, mi se pare, este tocmai pragul desăvârșirii.
Dacă am învățat ceva din propria experiență de copil și de părinte este că singurul bine adevărat pe care părintele îl poate face copilului este „să-l lase în pace”. La botez, ne oferim copiii lui Hristos, dar îi luăm repede înapoi și nu-i mai lăsăm să se ducă la El. Sunt „ai noștri”. Îi ținem legați cu lanțul voii noastre, așa că relația dintre noi nu poate fi decât o luptă în care copiii se străduiesc să se elibereze. Fericiți cei ce vor să se elibereze pentru a fugi la Hristos, și nu pentru a fi independenți. Fericiți și aceia care se satură de independență și își taie voia proprie, încredințând-o Domnului.
Fericiți părinții care își lasă copiii în pace, iar copiii pot spune: „Tatăl și mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a luat”.
Marcu Jura