Ziua Irinei

Ciudat tare să-i spui unui om mare pe numele mic. Și mai ciudat e că, atunci când zici „Irina”, nimeni nu întreabă: „Care Irina?”. E de la sine înțeles. Este o singură Irina cu I mare. Și azi e ziua ei.

Irina Nicolau

29 ianuarie 1946 - 3 iulie 2002

Câteva amintiri insignifiante pentru interesul general, dar care mie-mi sunt mărgele la gât.

Eram de o vreme într-un preafrumos grup de studenți de la variate facultăți care gravitam în jurul ei. Cum se întâmplă de obicei, nu prea-ți dai seama lângă cine stai, mai ales dacă te tragi și de șireturi cu omul. La un moment dat, nu știu cum se face că văd la televizor un interviu cu Irina. Îl urmăresc cu gura căscată, la propriu. Îmi amintesc perfect senzația de „cap în parbriz”. Era o altă Irina! Credeam că o cunosc, și când colo...! Mă uitam în șoc: era o Irina oficială, vorbind fără înjurături! Nu, așa ceva nu e cu putință! Nu! Nu e real!

O altă imagine, în tandem cu prima. Se organiza o expoziție de icoane pe sticlă și se punea întrebarea dacă una dintre ele, cu Adam și Eva într-o înfățișare „explicită”, să fie sau nu pusă la vedere. O văd și acum: Irina, ca o fetișcană, râzând cu mâna peste gură, rușinată. Era, din nou, o cu totul și cu totul altă Irina! Inedită. Inubliabilă.

Și o a treia amintire, la fel de nesemnificativă. Între mine și Irina nu era propriu-zis dragoste. O enervam, și mi-o spunea de mai multe ori. O enervam cu zâmbetul meu permanent pe figură. Aveam o moacă de „cap în nori” fără leac. „Ce-o să te faci la 40 de ani, tot așa o să râzi?!”. Iar eu, cu același zâmbet tâmp, îi răspundeam invariabil: „Da!”. Îl iubea în schimb pe Mircea, logodnicul meu de atunci și viitorul și celebrul meu soț. Aveau amândoi vâna antropologiei - de altfel, Mircea avea să urmeze un doctorat în istorie orală fix la îndemnul Irinei. Cu mine, Irina se întâlnea în schimb în două puncte precise: Borges și CMI (profesorul de hermeneutică Cornel Mihai Ionescu, care ne-a format pe amândouă, desigur, la momente diferite). Și, la un moment dat, fără să mi-o propun cu dinadinsul, i-am câștigat dragostea. Era tot un 29 ianuarie, cel mai probabil în 2000. M-am gândit să-i fac un cadou mai aparte: o povestire scrisă în genul lui Borges, în care apărea, printre personaje, și CMI (deși nu-mi mai amintesc nimic din textul respectiv, totuși e posibil să fi fost cu toții personaje acolo, într-o borgesiană întrepătrundere realitate-ficțiune). Am scris povestea de mână și am pus-o între două coperte de piele. După aceea, m-a privit altfel. A zăbovit cu privirea asupra mea. Adânc. Îi plăcuse, dar nu era doar atât. Începuse să priceapă ceva din ceea ce afla dincolo de zâmbetu-mi aiurit de pe figură.

Fac o pauză. Mi-e dor. De Irina. De noi, atunci. Eram, totuși, în viață unii. Eram, totuși, tineri, și mai ales, de o naivitate care ne turnase un zâmbet de neșters pe față. Irina, mă vezi? Zâmbesc! Printre lacrimi.

Anca Stanciu