

A zis Avva Antonie: „Părinţii din vechime mergeau în pustie, se vindecau pe ei înşişi şi deveneau doctori, întorcându-se de acolo, vindecau pe alţii. Noi însă, de îndată ce am plecat din lume, înainte de a ne vindeca pe noi înşine, vrem să vindecăm pe alţii. De aceea se întoarce boala asupra noastră şi se fac cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi (Matei 12:45). Şi auzim de la Domnul cuvântul: Doctore, vindecă-te întâi pe tine însuţi”. (Luca 4:23)

Au mers nişte fraţi la Avva Antonie şi i-au zis: „Spune-ne cuvânt cum să ne mântuim!”. Le-a zis lor Bătrânul: „Aţi auzit Scriptura? Vă este de ajuns”. Dar ei au zis: Şi de la tine vrem să auzim, părinte. Le-a zis lor Bătrânul: „Zice Evanghelia: Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt”. Au zis lui: „Nu putem să facem aceasta”. Le-a zis lor Bătrânul: „Dacă nu puteţi să-l întoarceţi şi pe celălalt, măcar răbdaţi prima palmă”. Au zis lui: „Nici aceasta nu putem”. A zis Bătrânul: „Dacă nici aceasta nu puteţi, nu daţi înapoi cele ce aţi primit”. Şi au zis: „Nici aceasta nu putem”. A zis atunci Bătrânul ucenicului său: „Fă-le puţin terci, căci bolesc. Dacă aceasta nu puteţi şi aceea nu vreţi, ce să vă fac?”.

Un frate a zis Avvei Antonie: „Roagă-te pentru mine!”. I-a zis lui Bătrânul: „Nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te sileşti să ceri lui Dumnezeu”.

Unui frate i s-a întâmplat odată o ispită, în obştea Avvei Ilit. Şi, fiind alungat de acolo, a plecat la Avva Antonie în munte. După ce a stat fratele un timp la el, l-a trimis în obştea de unde ieşise. Iar ei văzându-l, iarăşi l-au alungat. Şi el s-a întors la Avva Antonie, zicându-i: „Nu au vrut să mă primească, părinte”. Deci, l-a trimis din nou Bătrânul, zicând: „O corabie a naufragiat pe mare, şi-a pierdut încărcătura şi cu multă greutate a ajuns la ţărm. Iar voi voiţi ca să înecaţi ceea ce s-a salvat şi a ajuns la ţărm?”. Şi ei auzind că Avva Antonie l-a trimis, l-au primit îndată.

Era cineva care vâna animale sălbatice în pustie şi l-a văzut pe Avva Antonie glumind cu fraţii. Voind să-l înveţe că este nevoie din când în când să facă pogorământ fraţilor, Bătrânul i-a zis lui: „Pune săgeată în arcul tău şi întinde-l”. Şi a făcut aşa. A zis lui: „Întinde-l şi mai mult”. Şi l-a întins. „Şi mai mult”, i-a zis. A zis lui vânătorul: „Dacă îl întind peste măsură, se rupe arcul”. A zis lui Bătrânul: „Aşa şi în lucrarea lui Dumnezeu! Dacă forţăm peste măsură pe fraţi, se frâng repede. Este nevoie, deci, ca din când în când să facem pogorământ fraţilor”. Auzind acestea, vânătorul a fost străpuns şi, folosindu-se mult de cuvintele Bătrânului, a plecat. Şi fraţii, întărindu-se, au plecat spre locul lor.

Un frate a fost vorbit de rău în obşte de desfrânare şi sculându-se a mers la Avva Antonie. Şi au venit acolo şi fraţii din obşte să-l tămăduiască şi să-l ia înapoi. Şi au început să-l certe pe acela că a făcut aşa ceva. Iar el se apăra cum că niciodată nu a făcut un asemenea lucru. S-a întâmplat acolo şi Avva Pafnutie Kefalâs care le-a spus pilda aceasta: „Am văzut pe malul râului un om afundat în mâl până la genunchi. Şi venind unii să-i dea mâna, l-au afundat în mâl până la gât”. Şi le-a zis lor Avva Antonie despre Avva Pafnutie: „Iată om adevărat, în stare să tămăduiască şi să mântuiască suflete”. Fiind străpunşi de cuvântul Bătrânilor, au pus metanie fratelui şi, întăriţi de Părinţi, l-au luat pe acela în obşte.

A zis Avva Antonie că vine timpul ca oamenii să-şi piardă minţile. Şi, când vor vedea pe cineva care nu şi-a pierdut minţile, se vor ridica împotriva lui, zicând: „Tu eşti nebun!” -pentru că nu este asemenea lor.

A zis Avva Antonie: înaintea ochilor având frica de Dumnezeu, să ne aducem aminte mereu de moarte, să urâm lumea şi toate cele din lume, să urâm toată odihna trupească, să ne lepădăm de viaţa aceasta, ca să trăim lui Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte ce aţi făgăduit lui Dumnezeu. Căci aceasta va cere de la noi în ziua Judecăţii. Să flămânzim, să însetăm, să suferim lipsa hainelor, să priveghem, să plângem, să suspinăm din inima noastră, să ne supunem încercării pentru a vedea dacă am devenit vrednici de Dumnezeu, să iubim necazul, ca să-L aflăm pe Dumnezeu, să dispreţuim trupul, ca să se mântuiască sufletul nostru.
Din „Patericul Mare”, Editura Bizantină 2015
Traducere de Pr. Prof. Constantin Coman

Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!
