Zi „Doamne Iisuse...” cât de scurt și cât de des!

Ne vorbește Părintele Proclu

Noi atât putem crește duhovnicește, cât ne ajută Duhul Sfânt. Și dacă nu mă ajută Duhul Sfânt, atunci sunt un om neputincios. Am observat că trebuie să mă păzesc ca de foc în a nu osândi pe alții. Pe măsură ce omul duce o viață de pocăință, Duhul cel Sfânt se sălășluiește în sufletul lui și alungă duhurile cele rele. Duhul Sfânt este foarte fin și sensibil. Este suficient un gând de osândire, de încântare de sine, cu care te‑ai învoit, și Duhul Sfânt se retrage.

Aceia care se smintesc din toate mărunțișurile, aceia vor avea ispite mai grele. Odată, cum stăteam la rugăciune, undeva, mai retras, numai ce văd un om, dar n‑a intrat pe ușă, că eu eram chiar lângă ușă. Și a început a mă batjocori: „Ce tot te smerești, doar noi știm cât ești de păcătos!”. A zis „noi”. Cu unul mă pot descurca mai ușor, dar a zis că sunt mai mulți. Înseamnă că toți diavolii știu cât sunt de păcătos. Și atunci am început să fac semnul Sfintei Cruci. Și când să fac semnul Sfintei Cruci asupra lui și să zic „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, în clipa aceea nu l‑am mai văzut ca om, l‑am văzut exact așa cum îl vezi prin vis. Și ce să vezi? S‑a repezit asupra mea, și atâta am zis, am strigat tare: „Maica Domnului, nu mă lăsa!” ‒ cred că am făcut gura până aproape de urechi. Atunci a dispărut diavolul, și a dispărut și frica. Mi‑am dat seama că el a căutat prin figura asta să‑mi ocupe mintea, atata‑i de viclean, atata‑i de șmecher.

I‑am spus Părintelui Cleopa și mi‑a zis: „Când se întâmplă ispite de astea, trebuie să zici «Doamne Iisuse...» cât de scurt, cât de des și cu multă smerenie”. Noi suntem ajutați de Dumnezeu pe măsura smereniei. Dacă smerenia este mică, ispitele și păcatele se prelungesc.

Are mare însemnătate lucrarea gândirii. Prin gândirea bună ne ajută Duhul Sfânt să ne ridicăm, și prin gândirea cea rea ne ajută diavolul să ne coborâm. În văzduhul acesta sunt două feluri de duhuri. Eu atâta vă spun, ca la Părinții mei apropiați: când simt că au apărut gânduri spurcate, atunci știu că sunt înconjurat de diavoli. Când vedem că nu mai avem de acestea și putem cugeta sănătos la lucrurile Sfinților Părinți, la lucrurile Bisericii, la viața cea veșnică, atunci e prezent Dumnezeu și avem o dragoste față de toți, avem milă față de toți.

Cum împac conștiința, cum vine pacea

Erau odată trei Părinți, ca un fel de pustnici, și unul vorbea despre Rugăciunea inimii. El spunea că a fost de trei ori răpit de la „Doamne Iisuse...”. Adică îl ia Rugăciunea, și pe urmă este condus de puterea sfântă, se simte ca în fața lui Dumnezeu; el atunci numai se bucură, nu se mai roagă, numai se bucură. A spus că de trei ori a avut mângâierea asta, răpirea asta. Un altul dintre călugări i‑a zis: „Aceste bucurii nu sunt ale tale, acestea Dumnezeu ți le‑a descoperit, ca să știi pentru ce lupți”.

Am văzut Părinți care au sporit prin Rugăciunea lui Iisus. Când simți că Rugăciunea lui Iisus curge ca un izvor, atunci lași toate și zici „Doamne Iisuse...”. Cine a căpătat darul Duhului Sfânt în Rugăciunea inimii este plin de bucurie și nu mai are nevoie de nimeni, căci are pe Dumnezeu.

Aceste bucurii le primește cel ce sporește în smerenie. Acestea le primesc cei care trăiesc nebăgați în seamă și care nu se tulbură din pricina asta.

Când vezi că Duhul Sfânt s‑a retras într‑o măsură și nu te mai ajută, atunci iar treci la pravila pe care ai avut‑o.

Mai este ceva: trebuie să ai povățuitor, căci lucrarea asta este înconjurată de multe rătăciri. Duhurile necurate ne pândesc tot timpul. De aceea, nevoitorul caută să nu aibă niciun gând rău. Când apare un gând rău, iar zice „Doamne Iisuse...” și, cu timpul, pe măsura smereniei, Duhul Sfânt scoate gândul rău din inimă, și el rămâne doar în mustul cărnii. Cu timpul poate ieși și din trup, dar asta este o mare înălțime.

Foarte mult ajută dacă cineva se ocupă cu „Doamne Iisuse...”. Rugăciunea să iasă din inimă. Și fie că dormi, fie că faci treabă, să auzi un glas, și glasul acela să‑l pui să zică „Doamne Iisuse...”. Dar eu, în momentul de față, sunt jos, la pământ, nu am nicio lucrare. Dar știi de ce vorbesc? Ca nu cumva să mă mustre Mântuitorul că am ascuns, că din atâția câți vin la mine doar va pune cineva în practică și voi avea și eu, cât de cât, o răsplată și o bucurie.

De multe ori am vrut să mă ascund de mine, dar oriunde mă duc, numai de mine dau. Este o luptă mare, pentru că diavolul s‑a făcut prieten cu trupul meu. Dacă ei s‑au împrietenit, trebuie să caut să mai întreb și pe conștiință. Și atunci conștiința începe a mă ciopli câte puțin. Mă gândesc: „Uite, a venit cutare, l‑am jignit, să caut să nu mai fac așa”, adică începe a mă mustra conștiința. Și cum împac conștiința, cum vine pacea.

Dacă eu nu mă supăr, crește smerenia

Când cineva te vorbește de rău, să spunem cât mai mult „Doamne Iisuse...”. Noi trebuie să ne împăcăm conștiința față de Dumnezeu; ceilalți sunt liberi să spună ce vor. Este multă răutate și invidie; să răbdăm cum au răbdat Sfinții Părinți. Pe măsură ce răbdăm și nu ne răzbunăm, Duhul Sfânt ne dă cuvinte de înțelepciune. Un cuvânt al Lui poate dărâma totul.

Este posibil ca Dumnezeu să te lase în necazuri în mod voit, pentru ca să sporești, încât toți sfinții, la Judecată, vor arăta ce‑ai suferit pentru dragostea de Dumnezeu.

Unii caută să se smerească și spun: „Sunt păcătos, sunt rău de tot!”. Bunul Dumnezeu, ori chiar și diavolul, îi pune la încercare, și se găsește cineva care îi ocărăște: „Băi, păcătosule, uite ce‑ai făcut!” și altele. Atunci eu nu trebuie să mă supăr. El a spus drept despre mine, doar nu a spus minciuni. A spus adevărul, a spus așa cum sunt. Și atunci, dacă eu nu mă supăr, crește smerenia. Dacă eu nu‑i las pe ceilalți să zică despre mine că sunt păcătos, nu crește smerenia, și rămân închircit. În viețile de obște, Duhul Sfânt dăruiește darul smereniei acelor persoane care rabdă și nu cârtesc. Ei devin mai luminați și nu mai văd nimic bun al lor, văd numai mila lui Dumnezeu.

E foarte grea și mânia. Dacă te biruie mânia, te poți îmbolnăvi de nervi, rămâi nebun. Omul care e vesel, vrea să‑i vadă pe toți veseli ca și el. Acela care e mânios, dacă taci e rău, și dacă te sfădești cu el, e și mai rău. Trebuie răbdare și să te lași împroșcat cum vor ei, să nu le dai nicio atenție, să zici mereu „Doamne Iisuse...”și ei, pe urmă, după ce‑i lasă duhurile, se calmează.

Când vin persoane cu duhuri necurate, atunci trebuie numaidecât să zicem „Doamne Iisuse...”. Aceste duhuri se pot lipi de mintea acelora care nu au o lucrare duhovnicească. Ca să nu te atace, să zici „Doamne Iisuse...”cât cât de scurt, cât de des și cu multă smerenie.

Odată, a venit o mașină în Mănăstirea Sihăstria cu persoane stăpânite de duhuri necurate și, când au început toți a răcni, m‑am simțit ca la gura iadului. A venit o persoană din mașină și mi‑a zis: „Ce zici? Se vor mântui aceștia cu atâtea duhuri?”. Eu i‑am răspuns: „Dacă se pocăiesc, se duc la mărturisit, Dumnezeu îi va primi”. Și a zis persoana aceea: „Noi toți avem duhuri, avem și crime, și avorturi!” și tot a spus ba una, ba alta… Parcă am stat la gura iadului.

Toți cei care îi osândesc pe alții își fac bube în cap

Ce diavoli au dat năvală asupra lumii! Aceia vor simți ajutorul lui Dumnezeu, care vor căuta să adoarmă din Rugăciune. Diavolul ne luptă prin cele cinci simțuri. El face vrajbă ca să nu se vadă om cu om, ca să treacă timpul cu mintea împrăștiată, ca să nu ne adunăm în Rugăciune. Altă cale nu este, decât a mă smeri. Toți cei care se lasă biruiți și judecă sunt de plâns. Într‑o bună zi se vor umple de duhuri. Toți cei care se lasă biruiți și îi osândesc pe alții își fac bube în cap, Duhul Sfânt îi lasă în părăsire și vor simți adeseori iadul, Doamne ferește! Cei care se lasă biruiți și judecă fețele bisericești… cea mai mare nenorocire… aceste duhuri vor intra în ei și îi vor chinui. Prima dată ei nu mai au pace; deși zic că se răcoresc prin grăirea de rău, mai tare se depărtează de Dumnezeu. Ar trebui să mă feresc a sta de vorbă cu aceste persoane. Ei trebuie să se roage pentru cei pe care i‑au osândit, și Duhul Sfânt îi va primi prin pocăință.

Cea mai mare primejdie este atunci când cineva începe a judeca. Trebuie să caut să mă iert cu toți, să mă rog pentru toți și să doresc mântuirea tuturor. Atunci să ne supărăm, când cineva ne desparte de Dumnezeu. Într‑o asemenea situație avem dreptul să ne supărăm; în rest, nu.

Este foarte periculoasă mânia, am văzut la mine. Și înainte mă învățam să mă apăr și, ca să mă pot apăra, dădeam vina pe altul, nu pe mine. Atunci duhurile au dat năvală asupra mea. Din tot nimicul mă mâniam și am văzut că sunt într‑o mare nenorocire. M‑a învățat odată un Părinte: când gândul îmi spune să jignesc pe cineva, îi spun așa gândului (dacă văd că sunt biruit; dacă a trecut numai prin minte, nu‑i dau atenție): „Am să‑i zic, dar nu azi. Am să‑i zic mâine”. Și până mâine îmi trece. Dacă stau de vorbă cu acel gând – „Mi‑a zis și-am să‑i zic!” ‒, atunci, fără de veste, m‑au înconjurat duhurile cele rele. Și, după ce m‑au înconjurat și mi‑au robit mintea, numai pe acela cu care sunt în ceartă îl văd în minte, pe Iisus nu‑L mai văd.

Eu, când mă rog, înainte să mă culc și în timp ce fac semnul Sfintei Cruci pe pernă și pe față, zic așa: „Măicuța Domnului și toate Puterile Cerești, Sfinte Nicolae, Sfinte Mina, Sfinte Spiridoane și toți Sfinții, rugați‑vă la Milostivul Dumnezeu să izgonească duhurile rele de la mine”. Dacă trebuie, mai zic și altfel: „Doamne, te rog, rupe zapisul diavolului în care sunt scrise păcatele mele”. Iar Duhul Sfânt, văzând smerenia noastră, căința noastră, ne va veni în ajutor. Dar am observat, cu cât dau vina pe altul, nu scap de duhurile rele.

Din „Conștiință, spune-mi tu” de monah Proclu Nicău,

Editura Nicodim Caligraful, 2016