Aș vrea să găsesc cuvinte pentru felul cum cântați. Dar n-am decât lacrimi. Cascade tăcute stoarse din inima mea făcută burete și trântită încolo și-ncoace de glasul vostru. Mila păcii, jertfa laudei…
Poate n-ar trebui să vorbesc despre asta, am auzit că nu e neapărat bine, dar nu-mi place să spun decât adevărul, așa că luați-o ca pe o mărturisire și nimic mai mult: atunci când vă ascultam, din genunchi și din plâns vă ascultam. Muzica voastră trecea prin mine (un pui de „prin sufletul tău va trece sabie” (Luca 2:35), ca să mi se descopere multele gânduri din inimă...), și-mi curenta rugina ființei, fir cu fir, invadându-mi fără permisiune cele mai adânci și împăienjenite cotloane ale omului lăuntric. Nu m-am ridicat de acolo decât după cel puțin jumătate de oră de râuri vărsate pe obraji la torent continuu, încercând să-mi maschez sub șal ochii murați de dușul sufletesc pre(a)lung.
Să vadă lumea că am plâns, să știe ce efect aveți asupra oamenilor? Sau mai bine să mă ascund, ca nu cumva să-și creeze falsa impresie că aș fi vreo mare rugătoare? Oricum ar fi, cert e că în orele acelea v-am predat inima mea drept instrument, iar voi mi-ați acceptat tacit provocarea nerostită, și i-ați strunit corzile cu tulburătoare precizie, acordând-o la tonul Lui cu o atât de răbdătoare delicatețe, fără ca măcar să bănuiți binele pe care mi-l faceți. Mulțumesc…
Glasul vostru ținându-mă de mână când mă strecuram prin gura rece de piatră jilavă, în coborârea spre peștera din inima mea. Cântecul vostru șerpuind, întinzându-se și luând forma corzilor de siguranță – cu carabiniere, hamuri și tot –, strângându-mă bine să nu cad. Făclia mea de navigat prin mine însămi. Fără frică. Privindu-mi răutatea și mândria neagră drept în ochi, cu degetele mâinii greblate prin palma heruvicului vostru, făcut coajă de nucă peste miezul tremurând al emoțiilor mele.
Nu sunt un om bun. Departe de casa mea, de casa Domnului meu, sunt chiar un om teribil de rău – știu eu ce știu, mai bine decât mine nu mă cunoaște decât El, sunt o tăietoare de sticlă cu limba… Și, ciudat lucru, scăldată în apele dulci ale muzicii voastre, nu mă sperii să-mi constat urâciunea, să-mi recunosc întunericul cuibărit prin copcile interioare. Și să-l invit cuminte la un ceai cald. Nu fierbinte, să nu-și frigă limba și așa carbonizată de atâtea răutăți împroșcate la foc automat, că doar „și-a meritat-o”, „da’ de ce să tac fix io?!”.
Că și diavolul a fost întâi înger de lumină. Și răul nu există prin sine, ci doar ca strâmbare, ca distorsiune, ca denaturare a binelui – natura adevărată a firii. Răul e respingerea Iubirii, așa cum întunericul nu e decât retragerea luminii (nu spun absența, pentru că nu cred că Binele poate fi vreodată absent – „De mă voi sui în cer, Tu acolo ești. De mă voi pogorî în iad, de față ești.” (Psalmul 138:8)). Vă dați seama câtă durere – să respingi izvorul propriei tale existențe? Atât de blândă și de iubitoare e Lumina, încât, plecându-și capul în tăcere, se lasă respinsă și alungată în cele mai violente și vulgare moduri... Mă doare cu scurgeri de sânge din rănile cuielor, Mă doare cu moartea pe moarte călcând, Mă rog pentru tine cu suspine negrăite... Dar dacă nu Mă vrei, n-am să te oblig să stai lângă Mine. Du-te, dacă așa vrei, dacă așa simți. Du-te...
„Mi-e tare milă de demoni”, mi-a spus odată o prietenă bună, cu băi de lacrimi în loc de ochi. „Știi, și ei au fost copiii Lui, creația Lui...”. Dar au căzut. Căderea presupune să ai de unde cădea, prăpastia nu există decât dacă panta-i e trasată de un mare vârf. Că de aia se mută muntele-n mare și înghite cu totul prăpastia – adică păcatul – totul printr-o răstignire, o moarte și o Înviere. „3 în 1”, ca nesul (nu râdeți! În toate a pitit ștrengărește cea mai înaltă teologie, „Dumnezeu Și-a ales pe cele slabe ale lumii ca să le rușineze pe cele tari” (I Corinteni 1:27), iar când vine vorba de cafea tare sau slabă, nu mă faceți, că iar o iau cu laitmotivul bănician al cafelei la ibric...). „Iadul nu mai există de când a înviat El, doar noi ne încăpățânăm să ne ducem singuri acolo.” – cuvintele unui părinte pe care-l iubesc din adâncurile mele, fie ele chiar și ale răutății mele!
Știți pentru ce ne invidiază diavolul cel mai tare? Pentru limitările noastre. Pentru că, datorită lor și doar prin ele, avem mereu șansa să ne întoarcem Acasă. După fiecare rătăcire. Ca fiul risipitor. Odată, la un seminar, în discuțiile noastre pe teme aparent exclusiv moralo-socio-politico-economice, dar în substrat acostate nedeclarat și hotărât la malul Evangheliei, profesorul ne-a spus: „creștinismul este o răzgândire”. Creștinismul este o răzgândire.
Câtă vreme suntem în trup, avem permanent această binecuvântată șansă de a ne pune la îndoială deciziile – măi, stai oleacă, că parcă n-am luat-o bine, parcă binele ăsta nu-i chiar bun... De a trage de volan și a apuca pe alt drum. Noi putem face asta, pentru că noi avem limite. Noi suntem mărginiți de gardurile numite timp, spațiu și trup. Noi avem constrângeri – la prima vedere, conotația sună negativ, nu?
Ei bine, exact pentru aceste constrângeri suntem cei mai invidiați de îngerii căzuți. Ăsta-i secretul celei mai de preț comori pe care doar noi, oamenii, am primit-o – sub forma vaselor de lut. În partea nevăzută a lumii, lucrurile stau diferit; îngerii, căzuți sau nu, sunt din start veșnici și atât. Vedeți cum sună de parcă ei ar fi mai constrânși decât noi? Acum că o spun, îmi dau seama că așa și este. Pentru că ei, odată ce au ales, au rămas cu alegerea făcuta. Noi, oamenii, însă, putem alege de atâtea și atâtea ori aici pe pământ, și, deși de cele mai multe ori alegem greșit, El ne iartă totul. „Spăla-mă-vei și mai mult decât zăpada mă voi albi” (Psalmul 50:8). De câte ori? „De șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18:22).
În schimb, în veșnicie, volanul e blocat. De aia ne spune Înviatul, aproape implorându-ne, să priveghem, că nu știm în care zi vine Domnul nostru (cf. Matei 25:42), ca să fim cu toate cât putem de în ordine când sună trâmbița și vine vremea să plecăm din trup, să avem măcar o roată din patru pe marginea drumului celui bun, să aibă Hristos un colț de vârf de fir de păr să ne apuce și să ne tragă la El, fie și prin urechile acului.
Credeți-mă că, în toate aceste îngrădiri ale poruncilor Lui pe care le-am persiflat ani de-a rândul − considerându-le demodate, absurde și mai lasă-mă, Doamne, cu princpiile astea de secol minus V, că în vremurile noastre nu mai merge, Tu chiar nu înțelegi că nu mai prinde?! Nu vezi că nu e cool, nu e politically correct, nu e fashion deloc!? −, în cuvintele Lui, cărora aproape mereu le-am întors spatele cu prima ocazie, fuguța înapoi în canapeaua de puf dulce a minciunilor comode pe care le trăgeam pe nas, abia în toate „pe aici nu se trece”-urile trasate de El și acceptate, într-un final, de mine, mi-am găsit adevărata libertate. „Lipitu-m-am de mărturiile Tale, Doamne, să nu mă rușinezi. Pe calea poruncilor Tale am alergat, când ai lărgit inima mea. Lege pune mie, Doamne, calea îndreptărilor Tale și o voi păzi pururea. Înțelepțește-mă și voi căuta legea Ta și o voi păzi cu toată inima mea. Povățuiește-mă pe cărarea poruncilor Tale, că aceasta am voit.” (Psalmul 118:31-35).
Și încă nu știu să zbor cum trebuie. Dar vântul Împărăției începe să-mi gâdile șoapte de iubire printre fulgii de la aripi, și mă înfior a zâmbet. De fiecare dată mă străbate un fulger din creștet până-n călcâie, ca un sărut pe suflet, și-mi șoptește ghiduș la urechea sternului: Hai, mergem?
Învăț să zbor. Dar avionul fără pasageri nu decolează.
Așa că vă aștept. Poarta 8 întors, cu destinația nu vă spun! Tre’ să ghiciți! (O fi și greu...)
„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Marcu 12:31). Or, cum să-i iubești pe ceilalți, când pe tine însuți nu te cunoști? Prin El, în tine, pentru ceilalți…
Mulțumesc că mă învățați să mă cunosc. Și mă și țineți de mână (de stânga, că dreapta e împachetată strâns în a Lui). Mulțumesc vouă și muzicii voastre – profesorul meu de zbor prin caverne sub-musculare, adică subterane, „căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facerea 3:19).
Dar totuși, datorită vouă, nădăjduiesc că o să mă întorc un pic și în Cer…
„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13:34),
așa cum mă iubește El
prin voi.
P.S. De abia aștept să aud Cabin crew, boarding completed!
Ana Bănică