„Vreți un salon?”. Ezit la întrebarea vânzătorului, așa că el, tânăr și binevoitor, continuă: „Haideți, vă rog, luați!”. Și apoi, văzându-mi iar reticența: „Sau nu au voie?”.
Neputându-mi pune în cuvânt avalanșa de gânduri, le-am dat voie băieților să primească fiecare, din punga generoasă, câte un... salon. Nu, n-au primit vreun voucher cu o programare la salon (cum s-au gândit oameni dragi din alte zone ale țării atunci când le-am pus aceeași întrebare), ci câte o bomboană de pom. Asta pentru în Timișoara un salon = un bonbon, adică o bomboană de pom. Am aflat și eu cu stupoare în urmă cu zece ani, atunci când am ajuns aici. De atunci, mă amuz în fiecare an când se apropie Crăciunul și apar „saloanele”.
Vânzătorului nu i-am putut răspunde, pentru că în acea clipă mi-am amintit, vrând-nevrând, de toate bomboanele de pom învelite în hârtie lucioasă și foșnitoare cu care împodobeam bradul în copilărie. După ce musafirul verde era adus din pădure și fixat în suport, era cazat în camera a bună dinspre stradă, cu mica bibliotecă și vitrina cu zecile de pahare cu picior primite la nunta părinților și nicicând folosite. Îl ajutam apoi pe tata să lege bomboanele cu ață și le atârnam pe crengile ușor țepoase, printre beteală, instalație și printre globurile de sticlă, din care reușeam în fiecare an să spargem vreo două-trei, pe când pătrundeam tiptil, fără ca părinții să știe, în sufrageria răcoroasă, pentru a mai șterpeli un strop de dulce. Într-un an, mare le-a fost mirarea când, după ce-a trecut Părintele cu Boboteaza și ne-au dat voie să mâncăm bomboane, n-am mai avut cu ce ne servi... Rămăseseră doar ambalajele lucioase și foșnitoare!
Cum aș fi putut să le spun (și de data asta) băieților că nu au voie „saloane”, când noi abia așteptam să șterpelim ciocolata din pom în copilărie? De multe ori mă întreb când oare s-o fi topit inocența mea de atunci, la fel cum s-au dus les neiges d’antan, adică toate zăpezile care ne umpleau zilele cu o nemăsurată bucurie albă...
Georgiana Camalessa