.webp)
Satul păstrează o rânduială tainică. Rânduială pe care orașul, în agitația lui, încă nu o poate primi. Iar copilăria poartă în ea sfințenia. A zis-o chiar Mântuitorul. Copiii au această simplitate care cucerește. Ei nu sunt încovoiați de grija de a se afirma. Nu au riduri de sforțare de la datul din coate. Ei trăiesc. Pur și simplu. Firesc. Cu muci uscați la nas, nestânjeniți, nestresați de „oare cum le par celorlalți?!”. Ei nu au fațade și fațete. Ei sunt chiar cine sunt. Și prin asta cuceresc, fără a da din coate, fără a vrea să impresioneze.
Deci satul și copilăria poartă în ele rânduiala și sfințenia. Așa mi le amintesc și eu pe ambele, ca pe o icoană. Cumva, de nedespărțit. Neseparate. Una.
Cum era copilăria în vremea Sfintelor Paști la sat? Era chiar așa: cu rânduială și sfințenie. Am spus-o mereu: simțiți și voi cum, încă din prima săptămână a marelui Post, chiar aerul pe care îl respirăm își schimbă textura? Simțiți cum apa are alt gust? Nici albastrul cerului nu-i doar albastru, ci e mai limpede, mai clar, mai viu. Există o mare putere în a nu dori nimic. Iar puterea aceasta am gustat-o, cândva, la sat, în copilărie.
Așa era rânduiala în satul meu: în noaptea de Paști, toată lumea merge cu lumânări aprinse la cimitir. „În noaptea asta, Lumina vine din cimitir”, spunea tata. Și chiar așa era. Fiecare om din sat ducea lumină la crucea sub care îi odihneau strămoșii. Iar cimitirul era o mare de scânteieri. Și, așa, ducând lumina, primeam lumină.
Ani mai târziu, înainte de slujba Învierii, am văzut rânduiala și sfințenia într-o mănăstire. Clopotul chema la rugăciune. Așteptam să înceapă cea mai luminoasă noapte. La icoana Maicii Domnului a venit să se închine un călugăr. Cel ce a avut puterea să nu dorească nimic; să nu se încovoieze cu dorința de afirmare; să nu facă riduri de sforțare de la datul din coate; să nu aibă fațade și fațete; să fie chiar cine e. Cel ce a rămas copil în suflet. Și-a plecat ochii, a întins mâna spre icoană, cu o atingere care a depășit legile fizicii, și l-am văzut primind putere în glas, ca să vestească lumii că „Hristos a înviat!”.
Cândva, mă voi întoarce în copilărie, în satul meu, în sfințenie și în rânduială; voi coborî drumul spre cimitir, și sper că voi găsi Lumina. Voi auzi cuvintele „Hristos a înviat!”. Și, cu muci uscați la nas, voi răspunde cu bucurie: „Adevărat c-a înviat!”. Atunci voi ști că sunt Acasă.
Silvana Bașa
Fotografie de Simona Andrușcă
gggffybbkhgjjkjkkjnjjjjhjk
(Petru a vrut neapărat să tasteze și el ceva)