În arealul teologic românesc contemporan se distinge într-un fel aparte chipul episcopului Ignatie, prin felul curajos în care ia parte la dezbaterea de idei pe care societatea le livrează necontenit în spațiul public și prin fermitatea și competența discursului său, care nu eludează crizele morale și derapajele de tot felul ce aduc Bisericii un prejudiciu de imagine.
Editura Spandugino & Horeb ne propune un nou volum semnat de Preasfințitul Ignatie Trif: „Prezentul vǎzut prin vitralii”, volum ce reunește texte „prin care Preasfințitul s-a manifestat în cetate” la provocările ce așteptau într-un fel răspunsul Bisericii, fie și articulat printr-unul din reprezentanții săi.
Prefața lui Sever Voinescu are darul de a ne lămuri de ce este atât de important demersul pe care îl face Preasfințitul prin noua sa carte: „Textele îl impresionează pe credincios, mai ales pentru că vede cum vlădica, ieșind din Biserică, nu se depărtează de ea. Ba mai mult, duce cu sine Biserica noastră pe străzile timpului nostru. Avem, așadar, răspunsurile unui luminat arhiereu la provocările veacului său. Formulate cu responsabilitate și dragoste de Hristos, ca veritabile repere pentru un posibil răspuns creștin rostit în România anului 2026, textele acestei cărți ni-l arată pe Preasfințitul Ignatie ca pe un intelectual elegant și ferm”. Volumul de față completează, într-un fel, direcțiile de cercetare cu care ne-a obișnuit Preasfințitul de-a lungul anilor, prin modul în care ne vorbește despre atenție din perspectiva creștinului îmbisericit.
Simone Weil era de părere că atenția produce lumina care face posibilă vederea. A fi atent la nevoia celuilalt devine ethos prin excelență.
Preasfințitul ne propune, prin cărțile sale, o etică a atenției, fie că vorbim de „Maladia ideologiei și terapia adevărului”, de dialogurile cu Cristian Pătrășconiu din „Pâinea și lumina vieții” sau de monumentala lucrare „Sfântul Grigorie Palama și teologia energiilor necreate”, un riguros studiu al controversei isihaste ce prezintă moștenirea extinsă a lucrărilor ei. Există o vocație a mărturisirii în opera Preasfințitului, vocație ce o întrezărești în comentariile atât de inspirate la textele Sfântului Grigorie Palama. Nu cred că mă hazardez când afirm că întreaga operă de până acum a Preasfințitului este vegheată de gândirea Sfântului Grigorie Palama.
Conștient că întreaga esență a teologiei este tributară modului în care interferează viața și taina, Preasfințitul Ignatie ne invită, prin fiecare carte, după modelul palamit, la experiență și viață în relație cu Dumnezeu.
Ai fi ispitit să crezi, citindu-i cărțile, că te afli în fața unui redutabil polemist, dar întorcându-te la inspirația Sfântului Grigorie, vei înțelege altfel moștenirea episcopului Ignatie. Ea nu stă sub semnul polemicii, ci sub semnul restituirii legăturii dintre trăire și înțelegerea lui Dumnezeu, ce risipește întunericul patimilor și al necredinței, și-l descoperă pe autor ca mărturisitor al credinței, după modelul sfântului, a cărui teologie o descoperim sub chipul „autenticității și posibilității de îndumnezeire a omului”.
Aceasta pare miza cărții pe care ne-o dăruiește episcopul sub forma unor mărturisiri asumate: regândirea credinței în modernitate, cu naturalețea creștinului ce nu se teme de provocările timpului pe care îl traversează, ci găsește „un răspuns bun” la semnele vremii.
Filtrul prin care vezi Lumina
Ceea ce o face atât de specială în literatura de sorginte teologică, consemnează inspirat tot Sever Voinescu, este faptul că, în realitate, „cartea de față este chipul interior al Preasfinției Sale. Prin instantanee organizate în trei părți, preasfințitul Ignatie ne spune cine este, cine nu este și ce speră. Coerența acestui autoportret este asigurată, ca de o fundație din cel mai performant beton, de credința în Iisus Hristos și de conștiința datoriei față de Biserica pe care o slujește cu atâta vrednicie”.
Pentru a avea acest chip interior e nevoie să-ți asumi un tip de vulnerabilitate, rod al smereniei lucide și firești, care este receptat destul de rar în mediul eclezial, dar fundamental în întâlnirea cu Părinții Bisericii.
Încă din titlu, Preasfințitul ne invită la reflexie ‒ este felul dânsului de a ne pune în gardă. De ce ar fi nevoie să vedem prezentul prin vitraliu? Pentru a nu renunța la filtrul prin care vezi Lumina. Vitraliul este una din puținele forme de artă ce nu poate fi înțeleasă fără lumină: el nu reflectă lumina, ci o filtrează, o transformă într-un element constitutiv al operei.
Titlul pare o metaforă a condiției umane ‒ este invitația de a filtra prezentul spre Lumină, de a vedea manifestarea Creației lui Dumnezeu prin filtrul luminii de azi. Creștinul este chemat să se împărtășească de Lumină filtrând semnele vremii, iar frumusețea vieții sale apare tocmai din aceasta filtrare. Fără lumină, vitraliul rămâne o simplă compoziție de sticlă, iar prin lumină, el devine o experiență estetică, simbolică și spirituală.
Fără Lumina lui Hristos, viața creștinului este lipsită de transcendență și fără sens. Preasfințitul ne sugerează prin titlu că orice vedere este deja interpretare și că avem nevoie de un filtru bun al Luminii pentru a nu pierde Calea.
Tripticul episcopului propune trei registre de filtrare a Luminii, intitulate sugestiv: Aevum, Responsum și Professio, unde receptăm felul în care Preasfințitul s-a exprimat public cu diferite prilejuri, articulând un tot unitar în diversitatea problematicilor asumate prin împărtășirea cu învățătura lui Hristos.
Spun mereu că un creștin asumat este și orientat prin hățișul informațional cu care e asaltat. Cartea de față este o mostră de limpezime civică și teologică pentru cei care caută răspunsuri la dilemele vremurilor de acum.
Prima parte grupează, sub Aevum, câteva cuvântări și articole cu caracter istoric și național. Într-o vreme a tuturor „naționalismelor”, felul în care se raportează Preasfințitul la dragostea de țară și patriotism ar trebui să ne devină reper „a cultiva valoarea și a ne vindeca de prostie”, pentru că felul în care ne manifestăm patriotismul nu are acoperire nici la nivelul vieții personale, nici la nivelul vieții publice, ne avertizează autorul.
Radiografia pe care o face comunismului și efectelor lui până azi ne arată un spirit lucid și informat în amănunt asupra ororilor care au mutilat caracterul societății românești, ce nu și-a mai revenit din agonie nici după treizeci de ani de la Revoluția din decembrie 1989. Modelul de luptător anticomunist al Monicăi Lovinescu, pe care îl creionează autorul, este cât se poate de binevenit. Prin vocea sa „diagnostic”, a avut curajul de a spune răului pe nume, cu riscul de a-și pierde viața. O lecție de caracter pe care n-o mai asumăm în așa-zisa democrație de azi.
Recuperarea „chipului evanghelic al lui Hristos” din viețile noastre
A doilea registru al cărții, Responsum, are câteva texte „grele”, care ar trebui citite în fiecare școală de teologie, ca model de răspuns la provocările de tot felul ale modernității. Cum să nu fii atent la remarca episcopului: „Din nefericire, unii vor să transforme Biserica doar într-un ONG, ca furnizor de servicii sociale, culturale sau de atitudini civice, reducând misiunea acesteia la sfera mundanului, de vreme ce rostul ei este de a ne face conștienți de verticala transcendenței noastre. Biserica este Trupul tainic al lui Hristos în umanitate, care este permanentizat prin Liturghie, secondată de filantropie”.
Aceasta ar fi direcția pe care n-ar trebui s-o uite nici slujitorii altarelor, „de la vlădică până la opincă”.
Textele „grele” sunt răspunsuri necesare și pertinente, aș spune chiar așteptate, mai ales din partea unui ierarh al Bisericii, la derapajele calomnioase la adresa Bisericii ortodoxe, fie că vorbim de Cristian Tudor Popescu sau de Olivier Schmitt. Nu ascund că aș fi fost extrem de interesat să citesc un comentariu la cartea lui Gabriel Liiceanu „Isus al meu”, poate o altă față a unui comentariu deosebit de interesant pe care îl realizează episcopul Mihai Frățilă într-una din cărțile sale de eseuri.
Nu trec cu vederea nici importantele articole „Despre avort” și „Femeia ca dar…”, care concluzionează într-un fel butada episcopului libanez George Khodr: „Spune-mi ce gândești despre femeie, ca să-ți spun cine ești”.
Tripticul se încheie cu registrul al treilea, Professio, în care Preasfințitul adună câteva prelegeri, interviuri și anchete culturale prin care își face cunoscută viziunea eminamente teologică și culturală prin propria lui viață. V-aș recomanda în acest sens „Bilbor, Alba Iulia și Atena –«marea academie» a existenței mele”, ca mostră de a înțelege cum devine validat criteriul autenticității credinței prin fidelitatea față de rădăcini, pentru că „acasă” este „matricea iubirii și softul plinătății”, ca să citez un alt text care te pune pe gânduri.
Ar fi multe de detaliat și în această secțiune, dar las cititorului bucuria de a descoperi singur diversitatea temelor. De la catehismul pentru tineri până la realismul pastoral, Preasfințitul ne conduce prin lumea convingerilor sale într-un limbaj elegant și elevat, argumentat cu o mulțime de trimiteri bibliografice care sunt tot atâtea surse de lectură.
Aș asemăna „vitraliile” episcopului Ignatie cu vitraliile lui Marc Chagall de la Catedrala din Reims. Dacă pictorul ilustrează acolo continuitatea artei sacre în epoca modernă, punând accent pe culoare, transparență și experiența senzorială a luminii, Preasfințitul ne invită să rodim în lumina faptelor, fiind atenți la semnele vremii, prin recuperarea „chipului evanghelic al lui Hristos” din viețile noastre.
Pr. Cristian Muntean
Fotografia PS Ignatie este realizată de Agenția de Știri Basilica