Se făcea că, din miezul de întuneric noptii, a izbucnit așa, deodată, ca un mugur de Înviere, visul cu copiii. Era primăvăratec și hai-hui visul, dar plin ochi de lumină și simțire.
Eram la Iași… mereu când merg la Iași, la Spiridon, sufletul mi se zbate între o fericire neastâmpărată și durere. Bucuria că sunt iar cu el, întâiul meu născut, că sunt în Iași, orașul-minune, unde totul e uimitor și frumos, unde Cuviosa ține vii zidurile străvechi ale mănăstirilor…
Eram așadar la Iași și mă veselisem vreo câteva zile cu copiii, printre lacrimile ivite mereu, pe nepusă masă, la gândul că urma să plec din nou. Asta era pe bune, nu în vis. La Cuvioasa pe săturatelea (se poate?), la Catedrală, în curtea vechiului Paraclis, la „Sfinții Trei Ierarhi”, prin grădinile de la Palatul Culturii, pe la spital la Spiridon, să-l văd în practică, și tot așa, toate se prefăceau zi de zi din fapte în emoții! Noaptea adormeam în perna udă de lacrimi. Nu știu de ce… uneori pur și simplu pentru că îi iubesc mult, din puterea simțirii, din bucurie, din recunoștință, din simpla vedere a chipului lor! Era ultima seară, în camera de hotel. După ce i-am culcat pe cei mici, am terminat bagajele și noaptea ne-a înfășurat în giulgiu de întunerec. Ne-a înfășat bucurii și doruri, amintiri și gânduri pentru zilele următoare, griji și bilete de tren, pe toate le-a stins în beznă de noapte bună.
Apoi, din liniștea întunericului, spre zori, a izbucnit visul acesta de care vă zic… visul cu bumbul irumpt în primăveri de lumină:
Se făcea că eram doar cu ei doi… cu Măriuca și Gheorghe. La început eu mă tot uitam în stânga și în dreapta, cu ochii după multele griji care nu se mai terminau. Cum să rezolv una, cum să dreg alta... Ei s-au apropiat (în ei erau cuprinși cumva, ca în vise, toți copiii mei), m-au privit ca un timp fără trecere, apoi m-au prins unul de-o mână și altul de cealaltă și au început să tragă de mine. Să alerge așa, pur și simplu, cu mine! Tot ce ne înconjura a început să curgă ca o apă ce topea orice formă înapoia noastră. Numai noi alergam, pentru că ei trăgeau de mine înspre Cer. Râdeau, eram fericiți! Era o alegare ce izvora fericire. Ei făceau asta, copiii: mă învățau să fiu fericită, să îi iubesc nespus! În vreme ce fugeam cu ei de mânuțe și mă pierdeam pe mine însămi pentru ei, deveneam tot mai bucuroasă. Era o fericire primordială, nătângă, o fericire de copil veșnic. Toate rămâneau înapoi, ba chiar goneau în urma noastră, numai copiii mă purtau atârnată de mâini, într-o alergare-zbor… într-o fericire fără noime. Din când în când mă priveau și îmi cântau: „Mama are un rost… Mama are un rost…”.
Să nu credeți că s-a întâmplat ceva spectaculos în vis. Poate din afară pare banal. Dar înlăuntru era o lecție de fericire și dragoste. Era un vis „cu subliminale”, cum s-ar spune. Pe dedesubt, o melodie neauzită de urechea omenească mă legăna pe undele fericirii: poate că în viața asta, degrab trecătoare, nu avem altceva de făcut decât să iubim, să iubim, să iubim și atât!
Iubirea ne va învăța toate: cum să ardem în rugăciune, cum să fim fericiți…
Acum, când vă povestesc visul, realizez și eu cât e de simplu, dar lecția lui a spus atâtea în lumea mea dinlăuntru. De de atâtea griji, mamă? De ce atâtea griji zi de zi? Viața trece, gonește înapoi, copilăria degrab se duce, și o vreme îi ai aici, aici, aproape de tot! În vremea asta, nu pierde timpul cu deșertăciuni, fii pe deplin cu copiii tăi, pe deplin! Privește-i, topește-te de frumusețea pe care Domnul a așternut-o pe chipul lor! De raza curăției! Fă-i să simtă cât de mult îi iubești, cât arzi pentru ei! Atât le va rămâne din copilărie, gustul iubirii. Toate le uită și toate trec… poate chiar și visul cu zborul ăsta de iubire și fericire. Însă prin el ne tămăduim. Doar iubind, cât încă mai e vreme, cât încă îi mai avem cu noi… Toate trec, doar iubirea aceea de dincolo de paradox va dăinui!
Trenul gonește peste câmpii… Iașul rămâne cu încăpățânare înapoia noastră, cu Spiridon, cu pașii noștri de ieri, de pe caldarâmul Cuvioasei…
Dar visul, alergarea, zborul și ochișorii lor de cer, fericirea și zâmbetul cu care mi-au legat inima ca un inel încins, e aici, în piept, tăcând aceeași melodie: poate că nu avem decât să iubim… toate trec… mama are un rost… un rost… să iubim… să iubimmm…
Maria Tudor
Fotografie de Andreea Stanciu