Tocmai ce a fost Sâmbăta morților. Moșii de iarnă. Pe la 08.45, în liniștea bisericii, am crezut că are loc o invazie. Coșuri cu colive, aidoma unor drone, se îngrămădeau într-o roire deasupra unei mese lungi din biserică − unica pistă de aterizare semnalizată −, iar mironosițele purtătoare de colive le învățau să și zumzăie. Colivele și-au aprins precaute lumânări de semnalizare, ca nu cumva să aterizeze altele de-a valma peste ele. Masa semăna acum cu un portavion încărcat și amenințător. Cedând ultimatului său, Părintele a început slujba. Rugăciuni, pomenirea miilor de nume, veșnica pomenire, Dumnezeu să-i ierte și să le spele păcatele cu scump Sângele Hristosului Său. Lacrimi, suspine, oftaturi, colaci și pachete. Apoi, la fel cum au venit, cu aceleași brațe sigure și același zumzăit, părutele drone au plecat − după escale prin cimitir – direct acasă.
Nu mai târziu de o zi sosi Duminica Înfricoșătoarei Judecăți. Biserica este aproape goală. Pare că refluxul a înlocuit fluxul. La cea mai simplă evaluare a unui copil nedumerit de diferența dintre cele două zile, s-ar putea exprima că cei vii nu-și dau un interes la fel de mare pentru ei înșiși, pe cât au acordat îngrijirii celor adormiți.
Nu vreau să fiu înțeles greșit. Cunosc pledoaria doctrinei care justifică rugăciunile și faptele bune făcute pentru cei adormiți, și sunt perfect de acord cu ea. Nu mocnesc în mine nimic martinluherian. Vreau doar să revigorăm cultul celor vii! Să fie cel puțin la fel de efervescent ca cel al morților. Să fie bisericile pline în fiecare duminică și sărbătoare ca la Paști sau ca la sâmbetele morților. Să înălțăm rugăciuni și cântări care să-i surprindă preț de câteva clipe pe îngeri și să se audă înaintea tronului lui Dumnezeu cum „toată suflarea laudă pe Domnul”. Să fim spovediți și, când preotul ne va chema la Împărtășanie, să venim „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste...!”, să-l ia cu fiori și cu transpirații din creștet până-n tălpi văzându-ne pe toți încolonați. Să se gândească la un Potir mai mare, la un Sfânt Agneț pe măsură, la o mai mare împărtășire de Domnul. Iar noi să începem să ne vedem și între noi cu iubirea izvorâtă din Hristos, Cel ce este „în mijlocul nostru” − și va fi!
Până la această deșteptare, și noi suntem un fel de „adormiți”. Unii mai vrednici de plâns și de jelit, dar pentru care nu se tânguiește nimeni.
Cred că, într-un astfel de viitor, pomenirile morților vor fi cu mai puține lacrimi și regrete. Posibil, ca în veacurile primare, să fie făcute cu adevărata bucurie a Învierii.
George Olteanu
Fotografie de Petrișor Siminel