VIDEO! Omul colosal. Mioara Grigore

Mioara Grigore (†2 martie 2015)

Multă teologie am citit. Și mulți sfinți am văzut, auzit, pipăit. Iar dacă m-ar întreba cineva, acum, la bătrânețe, ce e teologia, aș răspunde: Dragoste! Și dacă m-ar întreba ce e sfințenia, aș răspunde: Dragoste! Și dacă m-ar întreba ce e Dumnezeu, aș răspunde: Dragoste...

Problema noastră este că avem mintea strâmbă. Iar în mintea strâmbă, și lucrul drept se strâmbă. Noi nu știm, nu înțelegem, nu ne închipuim ce este dragostea. O croim după îngustimea, zgârcenia și meschinăria minții noastre.

- Mioara, ce e dragostea?

- Hihi! Ce știu eu! Ceva colosal, Anca! Imens de colosal!

Pentru Mioara, totul era colosal. Tragedia nu era măsurabilă cu milimetrul, la ea. Nici cu kilometrul. Doar cu cerul. Doar cerul o încăpea pe Mioara și dragostea ei.

Aceasta o fi rețeta sfințeniei? Să avem atâta dragoste, încât să crape iadul pe la cusături când ne-o înghiți?

- Ia, zi, Mioara?

* * *

Mioara tace. Se rușinează numai la gândul că-i pun asemenea întrebări colosale. Din raiul ei, unde Dumnezeu i-a pus la dispoziție un palat colosal, ea stă așa, într-un picior, pe vârfuri, să nu deranjeze cumva vreo pană de înger.

Pentru ea, iadul n-a fost decât materia primă, brută, clisoasă și mocirloasă din care și-a construit, cărămidă cu cărămidă, raiul.

În timp ce noi tropăim de nerăbdare, așteptând raiul cu livrare la domiciliu, în cutie galbenă, de Glovo.

- Mioara! Mă auzi? Rugatu-ne-am pentru tine, acum lepșa la tine! Roagă-te pentru noi!

Anca Stanciu

Citește câteva capitole din cartea Mioarei Grigore, „Cancerul, dragostea mea”