Logo

VIDEO! Cuvânt despre Rugăciunea inimii

Data Publicării

Multe cuvinte se scriu astăzi, și se spun și mai multe, „dar puține rod în lume o să poarte”. Și totuși, iată, există încă printre noi, în lume, oameni purtători de Rugăciune − e drept, oameni care au trecut prin mari suferințe, cu adevărat mărturisitori ai lui Hristos în temnițele comuniste. Ascultându-i vorbind, recunoști cuvintele pe care le-ai citit în Scripturi, în Paterice, în Filocalii, actualizate în vremurile noastre.

„După roadele lor îi veți cunoaște”, ne spune Domnul. Ce ne umple când îi privim, când îi auzim? Ne umple pacea, pocăința, lacrima, dorul după Dumnezeu? Atunci sunt cu adevărat fii ai Luminii. Așa și Părintele Mihail Lungeanu († 2 septembrie 2012), ne va umple inimile de cutremur, zdrobire și însuflare, ascultându-l în acest interviu-eveniment realizat de Părintele Moise Iorgovan. Și astfel, mai primeniți, vom găti sălaș curat și luminat Pruncului ce va să vie. Vino, Doamne!

A.S.

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Părintele Mihail Lungeanu: Rugăciunea este o condiție sine qua non a existenței noastre spirituale. Cine nu respiră, nu trăiește. Cine nu se roagă, nu respiră har.  

Într-una din zile, după ce m-am împărtășit, am fost cuprins de o lumină − lumina cum îi fulgerul, dar care nu te orbește. M-o „îmbrăcat” așa, în momentul în care am luat Sfânta Împărtășanie în gură.  

– Și cum s-a manifestat harul ăsta? Ați putut să vă rugați mai ușor?  

– Domnule, simți o căldură, un foc în inimă care se intensifică în timpul Rugăciunii − și, când n-o mai spui, nu dispare, dar scade. Și trebuie să-l întreții, focul ăsta. Exact cum spune Sfântul Isaac Sirul în „Cuvinte ascetice”. Și el spune acolo că flacăra harică este scânteia de la Botez care se amplifică, și ultima picătură, când îți dă Rugăciunea, o simți: focul ăla. Ei, asta s-o simțit atunci, și pe parcurs încă de două ori, ca un fel de șpan care-ți bagă un cuțit în inimă. Durere plăcută. Nu se pot spune astea în cuvinte, că nu se știu. Și tot ce însoțește Rugăciunea inimii: lumină, căldură, parfum de smirnă − asta este experiența harului lui Dumnezeu. Dumnezeu prezent în har. Asta este. Și care m-o ajutat foarte mult. M-o ajutat să fiu curat, cât a fost posibil în starea cât am fost liber; și, când m-o arestat a doua oară, deja eram „blindat” cu Rugăciunea inimii. Așa că pentru mine nu că a fost floare la ureche, dar a fost foarte ușor să suport ancheta non-stop de la Galați și tot ce-a urmat.  

– Sfinția voastră vorbiți cu foarte mult firesc − și aproape că, dacă nu v-aș cunoaște și n-am mai fi vorbit, aproape că m-aș sminti − de niște experiențe și niște lucruri duhovnicești care nu sunt la îndemâna oricui. Sfinția voastră le vedeți ca pe un firesc, și chiar îmi spuneați aseară că ăsta e firescul vieții.  

  – Dar ăsta e normalul, Părinte! Sunt așa de rare, dar asta nu înseamnă că ele nu sunt normale! Ăsta e normalul: de a fi permanent în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune, prin post, prin milostenie... Păi, asta cere Mântuitorul în Predica de pe Munte și în continuare.  

„Rugăciunea înseamnă a fi permanent în fața lui Dumnezeu”

– Deci starea acesta și darul care îmi spuneați că l-ați primit și nu s-a dus, acesta al Rugăciunii neîncetate, asta pentru sfinția voastră e un firesc?  

– E ceva firesc, e ceva normal: asta-i Rugăciunea! Ăsta-i normalul pentru om! Așa cum socotesc eu. Că nu înseamnă rugăciunea: „Doamneee!”. Nu, domnule. Să fii cu gândul la El în tot ce faci. Te gândești la Mântuitorul, și tot ce faci tu acolo, raportezi la El: măi, e bun sau nu e bun? Asta e Rugăciunea: gândul permanent la Dumnezeu. În fond, Rugăciunea înseamnă a fi permanent în fața lui Dumnezeu.  

– Nu-i neapărat în a zice o formulă de rugăciune?

– Ce formulă, domnule!...

– Nici măcar „Doamne Iisuse...”?  

– Dar îl zici fără să vrei tu, îl auzi zicându-se! Se zice de la sine, Părinte, nu am grijă de asta. „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate celelalte vi se vor adauga vouă”. Dacă ai Rugăciunea și Împărăția lui Dumnezeu în inima ta, totul este rezolvat!  

– Și Rugăciunea se zice de la sine?  

– Se zice de la sine de la un timp. După ce ai căpătat-o, se zice, numai să n-o neglijezi. Să n-o spui niciodată în batjocură. Măcar cinci minute de Rugăciune spusă profund îți ajunge o zi întreagă, nu te părăsește căldura harică. Nu te părăsește!

– Și în somn?  

– Ohoho! Te trezești rugându-te! Pățești cum o pățit moșul ăla, Cocâlnău, tatăl lui Iulian Cocâlnău. Lui Părintele Vasile Pătrașcu i-o povestit: „Măi, eu cred că m-am stricat la cap... mă trezesc rugându-mă!” „Auzi, moșule cutare, că și eu aș vrea să mă stric la cap ca dumneata!”. Moșul ajunsese la această Rugăciune.

Asta este! Nu-i greu să ajungi, îi greu să păstrezi. După cum nu-i greu să ajungi la Hristos, să te unești cu El, ci să rămâi în El. Statornicia, perseverența în bine și în virtute. Asta presupune o luptă permanentă. Starea de trezvie te ține acolo, în El.  

– Experiența Rugăciunii neîncetate nu vă scutește de suferință?  

– Nu ne scutește! Altfel nu se poate, așa e viața asta!  

– Și atunci, care e folosul ei?  

– Păi, care-i folosul? Chiar suferința îți aduce revărsarea harică din tine!  

– Dar care-i folosul Rugăciunii în contextul ăsta?  

– Că treci prin suferință căpătând har. Nu pierzând har, cu înjurături și blasfemii... M-ați înțeles? Asta este. După cum accepți suferința: dacă o accepți, raportând-o la tine ca o pedeapsă sau ca un dar al lui Dumnezeu. Și o duci așa: „Doamne, Îți mulțumesc și de bune, și de rele; Tu știi de ce mi le-ai dat”.  

„Asta-i jertfa, din inima ta!”

În stările mistice, bucuria aceea se exprimă și prin cântec. Și mai mult: nu numai că se exprimă; se intensifică, Părinte! Păi, când simți căldura aia harică și cânți o cântare bisericească, parcă ești în ceruri... Se intensifică la maximum! Este slava pe care I-o aduci lui Dumnezeu! Asta-i slava, „jertfa laudei”... asta-i „jertfa laudei” despre care se spune: „Mila păcii, jertfa laudei”.

Preotul iese în fața ușilor împărătești și binecuvântează: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, și dragostea lui Dumnezeu și Tatăl, și părtășia Duhului Sfânt să fie cu voi, cu toți”. „Și cu duhul tău”. „Mila păcii, jertfa laudei”. „Și cu duhul tău”. „Sus să avem inimile” – cu crucea. Și preotul face așa (o cruce). Din mâna preotului iese o flacăra, Părinte! Eu nu spun aici ca să mă laud: iese o flacără! Și o lumină care iese, cum să vă spun eu, cum este fumul de tămâie, luminos pe dinăuntru, care vibrează. Tot timpul ăsta este. Dar când faci semnul crucii, și-n inimă simți mai tare, și-n jurul tău.  

„Jertfa laudei...” – asta-i jertfa, din inima ta! Asta aduce omul când se duce la biserică. Nu faptul că e acolo prezent – să fii prezent și cu sufletul, să fii atent! Un pic să fii atent! Și, când ai plecat acasă, vezi că te arde în inimă. De ce? Harul picură în tine!  

Chiar o rugăciune spusă slab, foarte superficial, fără să te concentrezi, dacă ești atent la urmă, vezi că altfel simți în inima ta. Simți realmente cu simțurile astea, transformate de prezența harului lui Dumnezeu. Te pătrunde Duhul lui Dumnezeu din cap până-n picioare! Atuncea!... Păi, când simți prezența harului și spui cuvintele harului, te prăbușești de ce simți în tine!

Asta este, Părinte. Cuvintele sunt duh și viață. Au forță în ele însele. Nu știm cum. Nu ca la magie, nu ca la prostii, nu. Au o putere! Dar să fii în stare harică. Numai cât pronunți câteva cuvinte, și imediat crește, crește... te oprești, că nu mai poți suporta. Asta este, Părinte. Prezența lui Dumnezeu! O simți permanent, permanent. Se vede!  

Păi, știți ce spune Maica Domnului? „Dacă ar ști preoții ce valoare are binecuvântarea, toată ziua s-ar ține numai de binecuvântări!”. Așa spune Maica Domnului. Dar noi, ce facem? „Să fii binecuvântată, soră cutare!” – și dai din mână, acolo, dar tu nu știi în timpul ăla ce dai tu! Habar n-ai!

Aici e chestia. Suntem niște inconștienți – cei care facem așa, bineînțeles. În momentul în care dai binecuvântarea și te gândești la Iisus Hristos, aproape că atunci percepi... atunci percepi chiar prezența Lui... mai mult, mai intens.  

„Umilința este calea cu care te apropii sau te depărtezi de Dumnezeu”

Dacă Mântuitorul pe Drumul Crucii a căzut de trei ori, de trei ori S-a și ridicat! De fiecare dată, El a primit harul ridicării pentru fiecare din creștinii din întreaga lume, din întregul corp mistic. Asta este.   

– Asta-i semnificația căderilor?  

– Asta-i! Da, bineînțeles, sigur că da! El a căzut, adică firea omenească, și de fiecare dată, firea dumnezeiască, harul din El, firea Lui divină, Îl întărea să Se ridice! Ei, noi am primit atunci putere – noi, omenirea, corpul Lui mistic – să ne ridicăm. Am căzut, dar prin El ne ridicăm.

Când faci metanii, ce înseamnă? Am căzut în păcat, cu fruntea până la pământ, dar prin Hristos ne ridicăm – și faci crucea. Și, când faci crucea, te arde în inima. De ce? Că picură harul cu fiecare cruce.  

Zic oamenii: „Măi, ce fac popii ăștia, că la toate alea: Doamne miluiește! Doamne miluiește! și fac cruce?”. Habar n-au! Să vadă că, de la un timp, când faci cruce, c-o faci pe cap, c-o faci la inimă, c-o faci așa, te arde în inimă, cu fiecare cruce! De aceea călugării au un număr de – vă spun eu sfinției voastre? îmi pare rău! – un număr de metanii, un număr de închinăciuni. Cu fiecare cruce, cu fiecare cuvânt sfânt spus în frica lui Dumnezeu, dacă ești în har, nu în stare de păcat, curge harul în tine. Și-l simți! Și-l vezi cum pâlpâie ca un fum de tămâie care vibrează în jurul tău. Și-i mai mare în timpul rugăciunii, și mai slăbește – dar rămâne! Numai la păcate mari se pierde. Se pierd trepte harice, în general. Dacă numai faptul că ai întrerupt rugăciunea, și se pierd trepte! De aceea, nu trebuie să ajungi la răceala inimii.  

„Eu, nevrednicul preot, cu puterea ce-mi este dată, te dezleg de toate păcatele tale”, spune preotul. Prin mâna ta curge! Ce curge? Harul! Uneori penitentul simte cum curge în capul lui, în creștet, o putere, când îi dă preotul dezlegarea. Simte uneori.  

– Dacă aveați Rugăciunea lui Iisus, de ce mai simțeați nevoia să mai învățați acatiste, paraclise?  

– Nu știu de ce, dar am învățat.  

– Și aveau același efect când le rosteați? Se întărea flacăra din inimă?  

– Absolut, absolut! Aproape nici o deosebire. Dar să o spui cu atenție!  

– Cineva care are Rugăciunea neîncetată e mai favorizat? Ajută asta în ce privește lupta cu ispitele?  

– Da. Pentru că spune Sfânta Fecioara Maria că, în timpul rugăciunii – și se vede! –, se formează în jurul tău o zonă de lumină care vibrează. Și centrul îți dai seama că-i în inima ta. Și, cu cât te rogi mai intens, și mai umil, cu atâta este mai intensă. Deci umilința este calea cu care te apropii mai mult, sau te depărtezi de Dumnezeu.

Ei, cercul ăsta nu te scutește de ispitele care ajung la tine, dar îți dă o putere extraordinară să le întorci spatele și să scuipi în ele. Da! Îți dă puterea de a le înfrânge! Le vezi – și le respingi. Nu au puterea... Dar ai puterea de a nu cădea în ispită. Le vezi: ea vine, și te gâdilă, și te înțeapă, și te incită la ură, și tu râzi – că, după ce-o trecut, râzi.

Asalturi ale satanei. De-asta nu se discută cu ispita! Nu se discută. „Ia să vedem, ce-ar fi dacă așa și pe dincolo…”. Nu, domnule!  

Ispite demonice

– Eram sus, la etajul trei (de paturi supraetajate)…  

– La ce închisoare erați?  

– La Jilava… Și am simțit o putere extraordinară, o greutate care se lăsa pe mine. Că una e când nu poți respira, și cu totul altceva când se lasă cineva pe tine. Îi simplu de tot, nu? Și eram limpede la minte. Și nu puteam să-mi fac nici cruce... Dar mi-am imaginat semnul crucii și gata, a dispărut! Este extraordinar, noi habar n-avem ce arme extraordinare avem la îndemână! Extraordinare!

Și a două oară, când am simțit tot așa, puternic: tot așa, eram la Jilava, parcă, și o dihanie – că era om, că era animal – căuta să mă înțepe cu ceva. Eu eram în pat, aici era alt pat, și era distanța aceea dintre paturi până să te dai jos. Deci eram la al treilea pat, sus. Dacă veneam cu capul în jos, era terminat cu mine. Mă înțepa – și eu mă feream. La un moment dat, am ajuns exact pe marginea patului de fier... Mă țineam așa, în echilibru, dar cum am stat eu în echilibru, nu știu, dar știu că nu simțeam greutatea corpului. Asta știu. Și mă feream. Și băieții: „Băi Mihai, ce-i cu tine?!”. Și au început să mă dea cu picioarele (înapoi în pat). Și le-am spus ce-a fost, că cineva mă înțepa cu ceva. Așa că nu-s povești astea ce spun sfinții, că-l înțepa cu sulița, că… Eu știu ce fel de suliță? Să te sperie!  

– Asta s-a întâmplat în realitate sau…?  

– În realitate, Părinte! Sigur! Și mi-am făcut rugăciunea în continuare... Eram mort dacă cădeam de-acolo. Ca să îmi dau drumul de pe pat, asta a fost. Să mă omoare. Dar eu eram în permanență în rugăciune.  

 – După închisoare ați mai avut ispite demonice? Adică cineva care are Rugăciunea asta nu este ispitit? Diavolul nu încearcă să-l…?  

– Cum să nu! Venea la mine aici, acasă, ori la mine, ori la soția care era cu copilul dincolo... Vine de la unul la altul. Și am tot felul de ispite, nu numai trupești. Cum să nu! Vin, domnule, dar ai putere să le respingi. Le cunoști de la început – valea! Începi Rugăciunea, atât! Doar spui Rugăciunea, cu toată credința. Nu cu îndoială și cu frică. Să n-ai frică!  

„Să privești cu bunăvoință spre cel pentru care te rogi”

Eu fac exorcizări, că așa a fost treaba mea la (Biserica) „Buna Vestire” (din Iași): îmi dădea Părintele Barnea să citesc exorcizări, și citeam. Și au fost lucruri foarte interesante... Nu numai acolo, dar la Părintele Vasile Pătraşcu, unde i-am ținut locul – acolo era strada și vrăjitoarea! Păi ce era acolo, Doamne!

Domnule, e un secret, Părinte. În afară că tu trebuie să fii în post și rugăciune permanentă, să-ți faci canonul tău – de preot, de călugăr, ce ești –, când faci exorcizările, te gândești la Iisus și la Maica Domnului, nu la ține, preotul, care spui: „Te blestem…!”, de parcă tu îl blestemi. Tu spui că-l blestemi, „cu puterea celor…”. Și spun Sfinții Părinți un alt amănunt peste care noi, preoții, trecem: să privești cu bunăvoință spre cel pentru care te rogi! Te gândești la Hristos, dar îl privești pe el cu bunăvoință – asta este expresia: să-l privești cu bunăvoință! Și-n momentul ăla, diavolul îl slăbește.  

Să n-ai frică! Păi, dacă un preot care citește rugăciuni de exorcizare ar avea frică de demonizat, păi ia o bătaie de la ăla câteodată, de nu se vede! Vasile Pătraşcu – nu că s-o îndoit, dar probabil că nu o îndeplinit toate condițiile care trebuie să fie, în momentul ăla. Au venit și au adus o femeie – el mi-a povestit – pe targă, ca o legumă. Și-i spune: „Vasile! Mi-ai alungat toți frații mei... Ține minte ce-o să-ți fac, am să te cotonogesc!”. Și cum era pe targă, o sărit în picioare și i-o tras un picior lui Vasile în stomac, de l-o învârtit în aer de două ori! Și-o căzut ca la Hopa-Mitică, din nou (în picioare). Niciodată, când faci exorcizări, să nu te gândești că tu, preotul cutare – indiferent ce viață ai, înaltă vorbesc, cât de înaltă – că tu l-ai scos. Nu! Hristos și Maica Domnului; mai ales Maica Domnului!  

Eu nu spun că Mântuitorul nu are putere – ba are putere foarte mare, cum să nu! Dar puterea Lui de a exorciza i-a dat-o Maicii Domnului. Și diavolul nu poate suportă chestia asta, Părinte! Dacă noi nu înțelegem! Au aproape mai mare putere decât rugăciunile de exorcizare, alea mari, pe care le facem noi, ale Sfântului Vasile cel Mare. Păi, eu vă spun din practică: nu totdeauna pot. Și atunci încep să spun rugăciuni către Maica Domnului. Pe loc se oprește! Îmi spune a doua, a treia zi: „Părinte, Dumnezeu să-ți dea sănătate!”. „Nu mie îmi mulțumiți! Lui Dumnezeu și Maicii Domnului!”. „Imediat, Părinte, imediat s-o liniștit!”.  

„Hristos nu te părăsește – noi Îl părăsim!”

Multă teorie, dar puțină practică, Părinte. Asta ne omoară pe noi, pe creștini! De aceea ne acuză toți: „Ia uite ce-o făcut creștinii!”. Păi o făcut, sigur c-o făcut. S-o înglodat în teorii, în tot felul de teorii, și tomuri întregi de scrieri teologice... dar cu trăirea, mai pe-alături. Și-atunci, sigur c-o apărut ce-o apărut în sânul Bisericii! Dacă luați istoria Bisericii, toate ereziile – au umblat la dogme: hristologică, pnevmatologică și așa mai departe... unitarieni, acolo, ce să vă spun? Cum umblăm la dogme, cum greșim! Noi nu putem înțelege aceste taine! Și-atunci, Sfinții Părinți, oameni deștepți, înțelepți: „Poftim, domnule, asta-i dogma! O crezi? Bine! Nu? N-am ce-ți face!”.

Dogmă! Adevărat care nu mai poate fi contestat și discutat! Cum se intră la o dogmă, cum se cade în erezie – ați văzut. Ce? Mântuitorul a venit să facem teorii teologice? El e dragoste. Păzești poruncile Lui? Te conduce la El. Rămâi în El, și El rămâne în tine. Prin harul lui Dumnezeu, prin Care ești dumnezeu potențial, și prin Iisus Hristos, Care Se naște în noi!

Ne urmărește ca o umbră, Părinte. Oriunde ești, Hristos e după tine. Nu te părăsește – noi Îl părăsim! Păi, spune El cuiva: „Voi mă rugați pe Mine? Eu vă rog pe voi, măi! Voi tot cereți, cereți, dar nu dați nimic. Eu vă rog pe voi...”.

El spune mai multe: „Toate câte cereți rugându-vă, să credeți că veți lua, și va fi vouă!”. Când te rogi, să crezi că-ți dă – și-ți dă, într-adevăr! –, nu să te îndoiești. Dar mai spune, în altă parte: „Să credeți că sunteți în fața Mea și Eu vă ascult. Că de împlinit, împlinesc când știu Eu, nu când vreți voi”.

Dumnezeu nu te părăsește așa cum credem noi: „Hăăă!”. Nu-i adevărat. Noi Îl părăsim pe El, cu gogomăniile noastre și cu răutățile noastre. Asta-i realitatea. El nu ne părăsește așa ușor. Că El o murit pentru fiecare dintre noi, mă!

Interviu realizat de Părintele Moise Iorgovan


Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!

Lasă un comentariu