Ne vorbește Monahul Simon de la Paraclisul „Sfântul Arhidiacon Ștefan” din Atena
Părintele Simon, cel ce i-a fost ucenic Sfântului Evmenie Saridakis, care la rândul său i-a fost ucenic Sfântului Nichifor Leprosul, este o mărturie vie a ceea ce înseamnă un bun fiu duhovnicesc. Căci ne-a răspuns la toate întrebările cu pilde din viața duhovnicului său, ștergându-se cu totul pe sine însuși, pentru ca „Părințelul” său cel iubit să fie pus în lumină.
Anul acesta, în dimineața zilei de 27 martie, Părintele Simon a plecat la Domnul, în bucuria necurmată a Sfinților Săi. Veșnică să-i fie pomenirea!
A.S.
- Părinte Simon, pe 23 mai l-am prăznuit pe Sfântul Evmenie Saridakis, trecut în rândul sfinților anul trecut de către Patriarhia Ecumenică. Ca ucenic al Sfântului, vă rugăm să ne povestiți câteva dintre cele mai frumoase momente pe care le-ați petrecut alături de dânsul. Cum l-ați cunoscut?
- Cum l-am cunoscut? Mai demult, leprozeria din Atena avea în grijă bolnavii de lepră. Și acum mai sunt acolo câțiva. Ei nu au rude care să-i îngrijească, să-i ia acasă și, pentru că nu s-au vindecat, au rămas acolo. Sunt înconjurați de multă dragoste. Într-o zi, venise aici un cumnat al meu și mi-a spus: „Nu vrei să mergem să o vizităm pe o mătușă a soției, care e internată la leprozeria din Egaleo?” „Ba da, hai să mergem!”.
Când am ajuns acolo, am văzut că femeia aceasta nu mai avea nici mâini, nici picioare, nici lumina ochilor... Am stat puțin cu ea, apoi, cumnatul meu mi-a spus: „Alături, un pic mai jos, locuiește un Părinte foarte bun...” „Să mergem să-l vedem. N-avem nimica de pierdut!”.
Ne-am dus la Părintele Evmenie și ne-a binecuvântat. Într-adevăr, Părintele era un om cu totul luminos. După ce ne-a binecuvântat, eu nu am spus nimic deosebit, ca să nu-i ocup timpul. Dar mi-am zis atunci, în sinea mea, că voi mai veni la el, ca să mă spovedesc.
Când am ajuns din nou, l-am întrebat: „Părinte, sfinția voastră sunteți duhovnic, mă puteți spovedi?” „Da, dacă vrei, și acum te pot spovedi!”. Pe atunci nu aveam duhovnic, și el mi-a odihnit mult sufletul. M-am dus, așadar, la dânsul și, când am intrat la spovedanie, Părintele mi-a rostit numele cu multă dragoste. Firește că m-a bucurat lucrul acesta, pentru că transmitea căldură sufletească. Am zis eu ce am avut de zis la spovedanie, după care l-am întrebat dacă pot să mai vin, și mi-a răspuns că „da”. Așa l-am cunoscut pe Sfântul Evmenie, Făcătorul de minuni.
Mergeam acolo, la biserica leprozeriei, la slujbe. Câteodată mă mai duceam și la o biserică din cartier, pentru că un Părinte mă ruga să ajut la strană la slujbele din timpul săptămânii, când nu era multă lume. Cântam la strană, citeam, ajutam cu ce puteam și eu. Dar mă duceam și la biserica leprozeriei și-l ajutam pe Părintele la ce avea nevoie.
Uneori mergeam împreună la cumpărături, în oraș. Părintele primea foarte mulți oameni și avea întotdeauna grijă să-i servească cu ceva. Era foarte ospitalier, pentru că se trăgea din Creta, unde oamenii sunt foarte primitori.
Am stat în preajma lui vreme de zece ani. În acești zece ani, am mers o dată în Creta împreună, cu mașina personală, și am vizitat insula și mănăstirile, lăcașurile de închinare. Altădată, am mers împreună zece zile în Rusia. Ne-am simțit foarte bine acolo, Părintele a fost mulțumit de acel pelerinaj. Am mers pe la multe locuri sfinte din Rusia. Era imediat după căderea regimului comunist și Părintele împărțea liber iconițe, metanii și cruciulițe la toată lumea.
Cam acestea au fost primele mele experiențe alături de Părintele. Altfel, acolo unde se afla, după cum am spus, venea foarte multă lume să-i ceară sfatul. Iar el, pentru că avea multe harisme ‒ și darul vindecării, și darul înainte-vederii, și toate harismele din lume ‒, îi ajuta pe mulți din cei care îl căutau. Astfel m-am aflat și eu lângă el, acolo. Mergeam în fiecare zi, și dimineața, și seara, ca să le slujim oamenilor, să-i servim cu ceva, ajutând la orice avea nevoie Părințelul nostru.
„Era sfințit încă din pântecele maicii sale”
- Ați știut încă din timpul vieții Părintelui Evmenie că este sfânt? Ați fost martor al unor minuni săvârșite de sfinția sa, așa cum și el a fost martor al unor minuni săvârșite de Părintele său duhovnicesc, Sfântul Nichifor Leprosul?
- Toată viața lui a fost plină de minuni. Ce să-ți povestesc acum? Să începem cu lucrurile mărunte... Foarte aproape de leprozerie, sâmbătă era zi de piață. Și odată a venit o doamnă cu un copilaș de vreo 10 ani; au mers la piață, au cumpărat ce-au avut nevoie. Iar cel mic a spus: „Nu luăm ceva și pentru Părințelul?” „Hai să luăm!”.
Au luat niște piersici și alte fructe, apoi s-au dus la Părintele. Iar el a început să le împartă tuturor, căci venise la el foarte multă lume. Și spunea Părintele: „Ah, ce bine că mi le-ați adus, pentru că nu prea aveam cu ce să-i servesc pe oameni!”. Și le-a pus în șorțul său. Cei de afară erau optsprezece persoane. El nu avea optsprezece piersici, în schimb, avea câte puțin din toate; și scotea din șorț și dădea la fiecare câte două caise și o piersică. La un moment dat, copilașul s-a aplecat să se uite pe sub masă, la care mama lui i-a spus: „Stai locului!” „Mamă, lasă-mă să văd... Noi nu am cumpărat atâtea fructe la câtă lume dă Părintele!”.
În sfârșit, se întâmplau multe, de la lucruri din acestea simple, din viața de zi cu zi, la însănătoșiri minunate și altele.
- Știm că Sfântul Evmenie a trecut prin mari suferințe, atât trupești, cât și duhovnicești, fiind îndelung chinuit de diavol. Cu toate acestea, Sfântul dădea slavă lui Dumnezeu pentru toate. Cum să ajungem și noi să dăm slavă lui Dumnezeu pentru orice ni se întâmplă în viață, atât pentru cele bune, cât și pentru rele?
- Aceasta este treaba sfinților: să ne învețe cum să facem răbdare! Părintele Evmenie nu s-a sfințit mai târziu, prin luptele sale duhovnicești ‒ el era sfințit încă din pântecele maicii sale. Din câte povestea una dintre surorile lui, în zilele de vineri nu sugea deloc. Deloc! Toată ziua dormea. Deci și ca bebeluș postea vinerea, nu bea lapte.
Odată a mers în satul lui arhiepiscopul Cretei, și Părințelul ‒ copil pe vremea aceea, avea cam 7- 8 ani ‒ s-a apropiat de el și l-a privit țintă. „Ce vrea acest copil de la mine de vine atât de aproape?”, a spus arhiepiscopul. Nu l-a băgat prea tare în seamă, spunând că-i copil și nu știe ce face. Dar până la urmă l-a întrebat: „De ce te-ai apropiat atât de mult? La ce te uiți?” „Nu mă uit la sfinția voastră, Înaltpreasfințite, ci privesc harul arhieriei pe care îl purtați!”. Adică el, un copilaș de 8 ani, vedea harul, și nu pe mitropolit! Bine, numai Dumnezeu poate să descopere aceste lucruri cuiva, așa cum i le-a descoperit acestui copilaș. Deci Părintele a fost un copil sfințit încă din pântecele maicii sale.
Bineînțeles că diavolul l-a vânat încă de mic. De ce? Pentru că Sfântul îl lua peste picior. La un moment dat, pe când avea 17 ani și a mers să se facă monah, pentru că era un tânăr bine făcut la trup, puternic ‒ închipuiți-vă că, atunci când era aici, în Atena, și ajunsese la vârsta de 60 ani, era atât de puternic fizic, cât doi-trei oameni la un loc! ‒, l-au pus acolo la treabă, să sape grădina, să care apă de la o distanță mare, una-alta. Și, într-o zi, pe când muncea rostind rugăciunea, i s-a arătat diavolul în persoană și i-a spus: „Să cazi înaintea mea și să mi te închini mie, pentru că sunt îngerul Domnului!”. Iar Părintele Evmenie a început să râdă în hohote: „Ha-ha! Cum să fii tu îngerul Domnului? Îți lipsește un dinte! Ești diavolul!”. Și s-a mâniat dracul atât de tare, încât i-a dat o palmă Părintelui de-a văzut stele verzi! Iar apoi a dispărut din fața lui. Diavolul îl ispitea în multe feluri, încât nici el nu știa cum să-l mai păcălească.
Odată, Părintele Evmenie a plecat de la mănăstire până în Atena, pentru niște analize medicale. Și, pentru că mănăstirea lui era săracă, și-a luat un bilet mai ieftin, cu loc pe bordul vaporului, pentru că nu avea bani pentru cabina de dormit. Iar acolo, pe bord, era foarte frig, bătea tare vântul. Și a venit Cinstitul Înaintemergător la el și l-a învelit cu o pătură groasă de lână. Când mi-a povestit, eu l-am întrebat: „Cine era?” „Sfântul Ioan Botezătorul”. „Și ce v-a făcut?” „M-a învelit. Nu mi-a zis nimic, nici eu nu i-am spus nimic. Doar m-a învelit și a plecat”.
Vă dați seama? Sfântul Ioan Botezătorul! Cel ce are o mare cinstire în icoanele de pe catapeteasmă: mai întâi Domnul, apoi Maica Domnului, iar alături, Sfântul Ioan Botezătorul.
„Ni s-a spus că sunteți sfânt!”
- Cum era ca duhovnic Părintele Evmenie?
- Era un duhovnic foarte bun. Firește că nu trebuie să-i minimalizăm pe ceilalți duhovnici, pentru că Părintele Evmenie nu era ca ceilalți duhovnici ‒ el avea harisme pe care le punea în lucrare. Vedea în duh dacă un tânar se rușina să-i mărturisească ceva și îi dezvăluia el însuși.
Întotdeauna spovedea în picioare. Niciodată nu stătea jos, abia la sfârșitul vieții sale se așeza, pentru că nu mai putea sta în picioare. Avea o dulceață deosebită. Astfel de spovedanii, precum acelea, nu mai găsești.
- Era și aspru uneori?
- Eu nu l-am perceput niciodată așa. Niciodată! Nu era aspru. Ei, dar când era aspru Părintele? Atunci când mai veneau unele femei care îi spuneau: „Am venit aici să vă vedem, pentru că ni s-a spus că sunteți sfânt”. Atunci începea să strige: „Afară! Afară!”.
Ei, și femeile astea... Poate că au mers la el ca la un sfânt, și bine au făcut că s-au dus, dar aceste lucruri nu se spun. Altcineva i-a spus: „Am auzit că ați ajuns la măsura Sfântului Nicolae Planas!”. Când auzea așa ceva, striga: „Afară!”. Doar atunci se mânia.
- Am citit că Sfântul Evmenie punea accentul pe simplitate, smerenie, blândețe. Cum să dobândim și noi aceste virtuți în ziua de azi, când suntem atât de complicați, plini de mândrie și de toate patimile?
- Părintele părea că este un simplu preot, dar nu era așa. Imaginați-vă că, pe când era copil, Părințelul nu învățase deloc carte. Preotul din sat l-a pus să citească, ca să se obișnuiască puțintel cu literele. Așa a învățat să citească. Și știți ce citea? Filocalia și Părinții Bisericii! Înțelegea totul. Cum de înțelegea? Pentru că avea harismele Sfântului Duh.
- Credeți că se transmit harismele de la duhovnic la ucenic? Pentru că vedem harisma tămăduirii atât la Sfântul Nichifor Leprosul, cât și la duhovnicul său, Sfântul Antim din Hios, care a fost frate duhovnicesc cu Sfântul Nectarie din Eghina, un alt mare făcător de minuni al zilelor noastre. Îl aveau amândoi ca duhovnic pe Sfântul Pahomie din Hios ‒ deci o întreagă familie duhovnicească de sfinți!
- Harismele nu se transmit de la duhovnic la ucenic. Noi nu avem o astfel de rânduială aici, în Grecia. Harismele sunt personale. Dumnezeu le dă în funcție de osteneala pe care o face omul, sau dacă așa a rânduit Dumnezeu înainte de nașterea cuiva, ca în cazul Sfântului Evmenie.
- Are legătură și cu ascultarea pe care o face ucenicul față de duhovnicul său?
- Cel mai important rol îl are smerenia. Părintele Evmenie, chiar dacă știa ce daruri are, era foarte smerit. Alții râdeau de el, pentru că umbla cu pantofii călcați pe ștaif. Venea la biserică, umbla de colo-colo, aprindea candelele, intra și ieșea din sfântul altar, spunea și rugăciuni, făcea și slujba, dar se mai foia prin biserică pentru treburi.
Și, într-o zi, a venit un tânăr, Dimitris, din Nea Smirni și, când l-a văzut, s-a gândit: „Cum o să slujească Liturghia în halul ăsta, cu pantofii încălțați așa?”. Atunci Părintele ‒ deși nu auzise nimic, pentru că tânărul doar gândise acel lucru, nu-l spusese cu voce tare ‒ a ieșit din Sfântul Altar cu pantofi noi, lustruiți. Și, când a ajuns aproape de Dimitris, a mișcat piciorul: „tic-tic!”, ca să-i vadă pantofii!
- Ce sfaturi dădea despre rugăciune?
- Părintele era om de rugăciune. Ne vorbea despre Rugăciunea minții, pe care o deprinsese de la Sfântul Nichifor. O rugase ani de zile pe Maica Domnului să-i trimită pe cineva care să-l ajute să deprindă Rugăciunea. Și i l-a trimis pe Sfântul Nichifor, care dobândise darul Rugăciunii minții ‒ avea și alte harisme, dar se și ruga mult.
„Cu cât mai mare crucea, cu atât mai mare Învierea”
- Trăim într-o lume a confortului și suntem copleșiți de duhul lumesc. Cum să ne regăsim însuflarea atunci când simțim că inima noastră este rece față de cele duhovnicești?
- Dumnezeu plinește lipsurile noastre. Judecata Domnului și hotărârea finală pentru noi se va face în funcție de vremurile în care trăim. Și, pentru că noi trăim în vremuri grele, nu vom avea plata primilor monahi, vorbind la modul general, ci mai mult decât aceia. De ce? Pentru că Domnul știe prin ce greutăți trecem. Oare nu știe Dumnezeu cum să acopere și cum să socotească un trai bun? Dumnezeu ne va judeca în funcție de epoca în care trăim. Se spunea că noi suntem monahii veacului al optulea. Nu mă interesează dacă suntem monahii veacului al optulea sau al o sută optulea. Important e că noi trăim în acest veac plin de comodități, cu mașini, motociclete, mâncăruri din belșug și tot ce vrei. Și ne va judeca în funcție de lupta pe care am avut-o de dus.
Chiar dacă Părintele locuia în centrul Atenei, trăia ca un ascet. Dar putea să trăiască așa pentru că locuia singur. Să spunem că începea Postul Mare; Părintele nu mânca absolut nimic în primele trei zile, nici nu bea apă, ținea post negru. Și nimeni nu știa că el postea. Eu știam pentru că stăteam pe lângă el, nu-l urmăream anume. Încerca să-și ascundă nevoințele în fața lumii. Pentru că-i plăceau dulciurile, atunci când primea dulceață, lua tot borcanul și-l înfuleca repede, iar apoi îl arunca. De ce făcea asta? Să zicem că o făcea din lăcomie. Dar nu era adevărat. O făcea ca să-și ascundă virtutea. Se ascundea foarte, foarte mult.
- Știm că Sfântul Evmenie este numit „Sfântul bucuriei”...
- Râdea tot timpul!
- Cum a ajuns să dobândească bucuria aceasta permanentă?
- Știu eu? Du-te în cer și să-l întrebi!
Râdea mult Părintele și o mărturisea și celorlalți. Îl întrebam uneori cum se simte, pentru că fusese și el bolnav de lepră. Dar nu i-a fost vătămat nici chipul, nici mâinile. Avea toate mădularele întregi, de aceea l-au și preoțit în mitropolia de care aparținea. Îl întrebasem: „Părinte, cum e boala aceasta a leprei? Aveați dureri?” „Da, aveam dureri foarte mari. E ca și cum te-ar durea tare spatele și cineva, ca să-ți aline durerea, ți l-ar sfâșia cu niște gheare de fier”. Cumplit! Apoi îmi spunea: „Cu cât mai mare este Crucea aici, pe pământ, cu atât mai mare va fi Învierea”. Așa spunea Părintele.
- V-am întrebat despre bucurie pentru că noi, creștinii de astăzi, dar și monahii, nu avem bucuria cea adevărată. De multe ori, nici nu știm ce înseamnă bucuria cea adevărată.
- Este și în funcție de firea omului. Atunci când cineva simte bucuria înlăuntrul său, la un moment dat aceasta va ieși la suprafață și se va vedea mai mult. Noi, creștinii și monahii de astăzi râdem și ne bucurăm de lucruri făcute de noi. Înțelegeți? Glumim, vedem ceva pe stradă sau la televizor care ne face să râdem, sau cine știe ce altceva. Avem și aceste bucurii suplimentare, care sunt artificiale și nu durează toată viața. Și totuși, ele înlocuiesc bucuria autentică în Hristos.
Părintele râdea când tămâia la Cântarea Maicii Domnului. Tămâia, tămâia și-l cuprindea râsul. O vedea pe Maica Domnului acolo că îl binecuvânta, tot felul de astfel de lucruri pe care noi nu le vedem. Vă dați seama? Dacă le-am fi văzut și noi, la fel am fi făcut. Am fi zburat de bucurie.
„Vreau să mântuiești pe toată lumea!”
- Cum putem să ne raportăm, noi, creștinii de astăzi, la evenimente mondiale cum sunt pandemia, războiul din Ucraina sau cutremurele care au zguduit Turcia?
- Cu ani în urmă, când a avut loc un război sângeros în Irak, l-am văzut pe Părintele plângând în biserică. Și l-am întrebat: „De ce plângeți? Ce vi s-a întâmplat?” „Pe undeva e multă vărsare de sânge... E vreun război, oamenii sunt luați ostatici... Curge sângele șuvoi...”.
Părintele plângea și pentru oameni de alte credințe, pentru necredincioși, pentru străini. Plângea pentru întreaga lume. Un astfel de om era Părintele Evmenie. La un moment dat, mi-a povestit că I-a spus Domnului: „Dumnezeul meu, vreau să-i mântuiești pe toți creștinii ortodocși!”. Și S-a bucurat Domnul. Sfântul Îl vedea. Apoi I-a spus iarăși: „Vreau să-i mântuiești pe toți creștinii, pe ortodocși, catolici, protestanți ‒ pe toți!”. Și S-a bucurat Domnul. I-a mai spus: „Vreau să mântuiești pe toată lumea, pe credincioși, pe necredincioși, pe cei de alte credințe, pe toți!”. Și S-a bucurat Domnul. Și, văzând el că S-a bucurat Dumnezeu, a prins mai mult curaj și I-a spus la sfârșit: „Vreau să-l mântuiești și pe diavol și pe Iuda!”. Și s-a întristat Dumnezeu. „Oare de ce S-a întristat Dumnezeu?”, l-am întrebat eu. „Pentru că El vrea să-i mântuiască, dar ei nu vor”.
- Mulțumim mult pentru timpul acordat și pentru dragostea pe care ne-o purtați. Vă rugăm să ne binecuvântați!
- Să aveți binecuvântarea Sfântului Evmenie și a Sfântului Nichifor, care era Părintele său duhovnicesc! Dar să aveți binecuvântarea nu numai voi, care vă osteniți pentru revistă, ci și toți cei care îi vor citi viața să dobândească măcar puțin din bucuria Sfântului. Și bucuria aceasta să-i însoțească toată viața!
- Amin!
Material realizat de Anca Stanciu și Maica Agatha de la Dragomirna
Din „Familia Ortodoxă”, mai 2023