Întotdeauna am admirat dragostea într-un cuplu. Nu iubirea aceea declarativă, plină de îmbrățișări și promisiuni, ci iubirea jertfelnică. Am cunoscut oameni extraordinari, pe care apropierea morții parcă i-a unit și mai mult.
Dl. Victor era un ardelean masiv, cald, zâmbitor și foarte optimist. Îmi povestea că într-o noapte s-a trezit ud, fără să-și poată mișca picioarele. Se scăpase pe dânsul. A trezit-o pe d-na Ina, soția sa, și așa a început chinul amândurora. Spital, analize, verdictul implacabil...
Venise din Ardeal într-o Salvare până aici, în București. Timp suficient, se pare, pentru un început urât de escare. Poate datorită constituției masive și a faptului că de la brâu în jos era foarte umflat. Își folosea brațele puternice încă, răbdarea și imaginația pentru a se putea mișca din pat în scaunul rulant sau în vrednicul ajutor „cacamobil”.
D-na Ina are o fată căsătorită pe aici și la care uneori mai pleca pentru nevoi strict elementare. Altfel, era nedezlipită de dl. Victor. Purta brâu. O femeie subțirică, luptând din răsputeri să-și ajute soțul.
Dușurile la care mergeam în „cacamobil” erau o adevărată bucurie pentru dl. Victor, timp în care îl și bărbieream. Uneori mă panicam, pentru că durau foarte mult și mi se părea că lipsesc prea mult de pe secție, că trebuie să fiu alături și de ceilalți, dar calmul ardelenesc al d-lui Victor mă punea la punct de fiecare dată. Trebuie să recunosc că niciodată nu s-a întâmplat nimic neprevăzut, ci doar firea mea zbuciumată își imagina scenarii pesimiste.
În spital au apărut, la un moment dat, niște scaune electrice pentru deplasarea pacienților imobilizați. Aveau baterii grele. După încărcare, pacientul putea să-și conducă singur scaunul, folosind un simplu joystick. Dl. Victor era foarte priceput. Ieșea cu soția sa în curte și se bucura de împrejurimile care, în funcție de vreme, erau pline de farmec.
Îmi amintesc că era supărat pe vecinii săi de acasă, care nu voiau să construiască o rampă la bloc pentru scaunul rulant. Nădejdea și optimismul său erau extraordinare și molipsitoare.
După o vreme destul de îndelungată, a început declinul. Ne luptam mai greu pentru a ne urca pe scaun, iar riscul de rănire ne speria cel mai mult, pentru că se vindeca greu, iar țesuturile picioarelor musteau de apă. Zâmbea mai puțin. Era mai nervos, și d-na Ina avea mai mereu ochii în lacrimi.
Apoi nu s-a mai ridicat. Ne luptam cu escarele care nu-l mai părăseau. D-na Ina stătea neobosită lângă dânsul. Apoi a intrat în comă. N-am fost acolo când a plecat, însă a lăsat în inima mea multă durere. Nu știu de ce.
Veșnică pomenire!
Mihaela
Fotografie de Junchen Zhou / pexels.com