Viața filocalică a Sfântului Calinic al Edessei (III)

Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Pentru că vreau să vă spun multe și nu știu dacă mă voi încadra în timp, voi trece la al cincilea punct, care ne stârnește interesul, pentru că scoate la iveală lumea lăuntrică a Sfântului Calinic. Vă voi spune câteva cuvinte pe care le repeta adeseori. Toți avem anumite cuvinte pe care le rostim mai des, le tot repetăm, iar ele arată duhul care ne animă. Și Sfântul Calinic avea anumite cuvinte pe care le spunea adeseori, și fiecare dintre ele are o semnificația aparte. Iată câteva dintre ele.

Fiind un om al Bisericii, el vorbea numai despre Dumnezeu și despre Biserică. Nu vorbea nici despre chestiuni politice, nici despre probleme sociale. Alte lucruri îl interesau pe el. Peste tot pe unde mergea, transmitea duhul filocalic al vieții sale. Mergea, de exemplu, în unele case, pentru a mângâia un om necăjit, întărindu-l cu pilde din Pateric și din viețile Sfinților. Ne duceam aproape în fiecare săptămână la spital, iar el trecea pe la patul fiecărui bolnav și căuta să-i spună un cuvânt de mângâiere, făcând haz de necaz. Avea umor, dar un umor de bună calitate. De exemplu, ne-am dus odată la spital, la cineva care i-a spus: „Înaltpreasfințite!” „Ce-ai pățit?”. „Am diabet zaharat!”. „A, fericitul de tine!”, i-a răspuns, „Noi trebuie să cumpărăm zahărul, iar tu-l ai de-a gata!”. „Ah, Înaltpreasfințite, m-ați făcut să râd!”. Făcea glume uimitoare, foarte frumoase!

Era un om îndumnezeit. Cel îndumnezeit înaintează pe calea spre sfințenie, este în plin proces de îndumnezeire, de sfințire, ucenicește în permanență la tainele Împărăției lui Dumnezeu. Sfântul Ignatie Teoforul, de exemplu, pe care Sfântul Calinic îl iubea mult, pe când mergea către mucenicie, a aflat că, la Roma, creștinii încercau să facă demersuri pentru a-l elibera. Atunci el le-a trimis o scrisoare în care spunea: „Vă rog, nu faceți nimic. Eu abia acum încep să fiu ucenic al lui Hristos!”. Cu alte cuvinte, considera că abia atunci, prin mucenicie, începea să-I fie ucenic lui Hristos. La fel și Sfântul Calinic, avea simțământul că învață și ucenicește permanent la tainele Împărăției lui Dumnezeu.

Era un nevoitor cu multă luare-aminte la sine, la viața lui. Se ruga cu trezvie, avea un duh niptic, avea iubire de Dumnezeu și de oameni, iar cuvântul său era mereu „dres cu sare”. Tot ceea ce spunea era „dres cu sare”. Iată câteva din cuvintele acestea.

Prima expresie pe care o folosea des, când se întâlnea cu cineva, era aceasta: „Ce faci, omul lui Dumnezeu?”. Noi spunem: „Ce mai faci? Cum mai ești? Cum îți merge?”. Dar el spunea așa: „Ce faci, omul lui Dumnezeu?”. Această expresie este de la Apostolul Pavel, din a doua epistolă trimisă lui Timotei și tuturor Bisericilor: „omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (II Timotei 3:17). A preluat, așadar, această expresie, și întreba: „Ce faci, omul lui Dumnezeu? Cum ești?”, cu scopul de a-i arăta celuilalt: „Uite, știi, trebuie să fii om al lui Dumnezeu”. Direct, fără a dăscăli, prin formula de adresare, îi amintea celuilalt care e scopul vieții lui.

„O să ne mănânce șarpele negru”

A doua expresie o folosea deoarece iubea foarte mult rugăciunea „Doamne, miluiește” − acel „Doamne, miluiește” pe care-l spunem tot timpul la biserică. Sfântul Nicolae Cabasila spune că rugăciunea „Doamne, miluiește” este o rugăciune de implorare − rugăciunea cerșetorilor care stau în fața bisericii și ne spun: „Miluiți-mă pe mine, orbul!”, sau „Miluiți-mă pe mine, sărmanul!”, pe vremuri, mai ales. „Dați-mi și mie!”, „Ajutați-ne!”. Și noi vorbim cu Dumnezeu ca niște cerșetori: „Doamne, miluiește!”. Această rugăciune îi plăcea mult și o spunea de multe ori. Când vedea vreo neorânduială în biserică, de exemplu, când îi vedea pe preoți vorbind între ei în timpul Dumnezeieștii Liturghii, spunea imediat: „Doamne, miluiește!”. Nu le făcea observație, ci zicea: „Doamne, miluiește!”, adică: „Ia seamă!”. În felul acesta, îi dădea și celuilalt prilejul să se roage, și totodată parcă spunea: „Ia seamă! Ce faci tu acum? Doamne, miluiește! Doamne, miluiește!”. Astfel, lumea afla de această frumoasă rugăciune, „Doamne, miluiește”.

O altă expresie pe care o zicea adesea era: „Ah, Părintele meu!” – îmi spunea mie, și uneori și celorlalți, dar mai mult mie: „Ah, Părinte, o să ne mănânce șarpele negru!”. Asta era vorba lui. Ce înseamnă că o să ne mănânce șarpele negru? Știți că există o icoană cu șarpele acesta. În icoana Scării Sfântului Ioan Scărarul, vedeți niște monahi urcând pe o scară, spre Dumnezeu, iar în partea de jos este un balaur, cu gura larg deschisă, gata să-i înghită. Sunt zugrăviți și demonii care-i trag în jos pe monahi. De-o parte sunt îngerii, iar de cealaltă, demonii care îi trag pe monahi în jos. Această icoană o avea în minte și, de aceea, îmi spunea: „Părinte, o să ne mănânce șarpele negru”. Voia să spună că trebuie să fim cu luare-aminte și să-L iubim pe Hristos, ca să nu ne tragă demonii în jos, când sufletul va ieși din trup, căci ne va mânca șarpele negru. Nu zicea doar „șarpele”, ci „șarpele negru”. Ce înțelegem de aici? Că avea o continuă trezvie, că era într-o continuă priveghere, că avea permanent sentimentul morții, că avea mereu pomenirea morții și pomenirea vieții veșnice.

Mai avea și altă expresie pe care o spunea foarte des: „Fă lumină!”. Prin cuvântul acesta voia să spună: „Aprinde lumina”. La țară, acolo unde a crescut, tatăl său fiind din satul Platano, se vorbea un dialect, și erau anumite regionalisme, printre care și acest „Fă lumină!”, cu sensul de „Ia seamă!”. Spunea, așadar: „Ia seamă!”. Când voia să atragă atenția celuilalt că trebuie să fie cu luare-aminte, în loc să-l dăscălească, îi spunea „Fă lumină!”, adică „Ia gândește-te puțin!”, „Ia seama la ceea ce faci!”. Prin această vorbă voia să spună și „Trezește-te!”. Nu doar ca să faci treabă bună, ci ia aminte pentru Dumnezeu, pentru că nu știm cât vom mai trăi.

„În virtutea legii duhovnicești”

Un alt lucru pe care-l spunea era „În virtutea legii duhovnicești”. Când s-a dus la Edessa, în primii ani, l-a urmat mama sa, Ecaterina, o femeie evlavioasă. Ea îi pregătea mâncarea, dar el nu mânca. Îi spunea: „Calinic, ia de mănâncă puțin!” „Nu, mamă, nu mai vreau”. „Calinic, mai mănâncă un pic. De ce nu mănânci?” „În virtutea legii duhovnicești”. „Ce lege zice, fiule, să nu mâncăm?!” „Legea duhovnicească! În virtutea legii duhovnicești”. Aceasta era vorba lui.

O să vă dau un exemplu ca să înțelegeți. Cunoștea foarte bine ce presupune munca de birou. Întocmea documente oficiale, cunoștea legile... Acum, când se întocmește un document oficial, folosim această expresie: „Am în vedere legea cutare, articolul cutare, paragraful cutare”... Pe vremea lui însă nu se spunea: „Am în vedere legea...”, ci „În virtutea legii cutare”. Așadar, într-un document oficial, spuneau „în virtutea legii cutare” și, pe baza ei, îi susțineau argumentele. De aici a preluat el această expresie și spunea: „În virtutea legii duhovnicești”, pentru că, dincolo de legile statului, pe care trebuie să le respectăm atunci când trăim în societate, dincolo de aceste legi, există și legea duhovnicească. Ce este legea duhovnicească? Este legea lui Dumnezeu, dată în Vechiul Testament lui Moise, iar în Noul Testament dată de către Hristos Însuși, pe Muntele Fericirilor. De aceea, trebuie să păzim legea duhovnicească, legea lui Dumnezeu. Să nu uităm de ea, să nu acționăm după voia noastră sau după plăcerea și patimile noastre, ci „în virtutea legii duhovnicești”.

Dacă citiți cărțile Sfântului Paisie, veți vedea că vorbea adeseori despre legea duhovnicească. El spunea: „Există legea duhovnicească”. De ce? Avem legile fizice. Dacă sare cineva de la etajul patru, o să moară, deoarece acționează legea naturală a gravitației. Așa cum există legile fizice, tot așa, în societate, există legile duhovnicești. De exemplu, dacă nedreptățești pe cineva, lucrurile vor evolua în așa fel, încât vei ajunge și tu să fii nedreptățit. Dacă ai făcut cuiva un rău, va veni clipa în care ceea ce ai făcut altuia ți se va întâmpla și ție. Dacă jignești pe cineva, va veni clipa când te vor jigni și pe tine cu aceleași cuvinte, pentru a se face dreptate și a se restabili legea duhovnicească. Așadar, Sfântul Calinic ținea mult la lucrul acesta. Avea mare grijă să nu se comită niciodată nedreptăți, să nu se încalce niciodată legea lui Dumnezeu. Și, pentru aceasta, își ținea mereu mintea la a Doua Venire a lui Hristos.

Aveam la mitropolie o bucătăreasă, o femeie în vârstă, care ne gătea. Ea se ruga continuu. Mai aveam la mitropolie și un grădinar, care îngrijea grădina mitropoliei. Și el se ruga mult. Amândoi erau oameni de rugăciune. Când îi vedea Sfântul Calinic, îmi spunea: „Părinte, Părinte, aceștia doi ne vor duce în iad”. Voia să spună că ei se roagă, dar noi, oare, ne rugăm? Și eu, văzându-i, simțeam că trebuie să mă rog.

Să vă povestesc cât de mult mă respecta Sfântul Calinic. Abia acum înțeleg cum m-a crescut, cu câtă dragoste și libertate. Nu m-a sufocat! Vedea că am unele daruri și mă ajuta să cresc. Îi spuneam: „Înaltpreasfințite, vreau să merg în Sfântul Munte, la Părintele Paisie”. „Du-te, fiul meu, du-te!” „Cât pot să stau?” „Cât vrei”. Când mă întorceam, mă aștepta seara și mă întreba: „Spune-mi ce ți-a zis Părintele Paisie, ca să mă folosesc și eu!”. Cine mai face asta? Mai ales dintre episcopi... Sau mă duceam la Sfântul Sofronie, la Essex și, când mă întorceam noaptea târziu, la 12-1, stătea și mă aștepta, ca să afle ce mi-a spus mie și să se folosească și el.

Prin urmare, avea dragoste de Dumnezeu și curăție, avea conștiința faptului că vom da socoteală pentru tot ceea ce facem în viață.

O altă vorbă pe care o spunea foarte des era o întrebare pe care o punea mereu și în predici, și în discuții: „Din ce cauză oare sunt nemulțumiți oamenii? Din ce cauză se plâng?”. Era cu totul împotriva nemulțumirilor de orice fel. Nu putea înțelege de ce oamenii sunt nemulțumiți de unele sau altele și nu văd marile bunătăți pe care le au. Dumnezeu ne-a umplut de daruri, iar noi nu vedem darurile și dragostea lui Dumnezeu, ci ne supărăm din felurite pricini. Și din lucrul acesta puteți vedea ce ethos avea.

„Va grăi Cerul”

Mai avea o vorbă pe care o spunea foarte des; a și ieșit un film, și un cântec compus despre Sfântul cu acest nume: „Va grăi Cerul”. Asta spunea el adesea: „Va grăi Cerul”. Știm că, în ziua Botezului, când Hristos a intrat în râul Iordan, s-a auzit glasul Tatălui. Acest lucru s-a întâmplat și cu alte prilejuri, când a vorbit Hristos, și s-a auzit glas din Cer. „Va grăi Cerul” înseamnă că va vorbi Dumnezeu, așa cum odinioară Dumnezeu le-a vorbit prorocilor – îndeosebi în inimă, dar unii proroci au și auzit glasul Lui.

Acest lucru pe care el îl avea în vedere ne dovedește credința lui desăvârșită în Pronia lui Dumnezeu. Noi știm că Dumnezeu vede toate, aude toate, ne urmărește. El Însuși ne-a învățat rugăciunea „Tatăl nostru”, nu-i așa? Astfel, la începutul rugăciunii „Tatăl nostru”, zicem: „Tatăl nostru Care ești în Ceruri”. Spunem „Tatăl”, adică avem un tată, ceea ce înseamnă că nu suntem orfani. Spunem „nostru”, adică avem și o familie, nu suntem singuri la părinți. „Care ești în Ceruri”, deci Tatăl nostru este în Cer și ne așteaptă. Numai această frază, „Tatăl nostru Care ești în Ceruri”, ne spune că nu suntem orfani, că nu suntem singuri la părinți, că nu suntem făcuți pentru pământ. Adică avem tată, avem frați, și avem Cerul, care este adevărata noastră patrie. În această perspectivă spunea Sfântul Calinic că „va grăi Cerul”.

A avut parte de nenumărate greutăți, era mereu clevetit, pentru că oamenii nu-l înțelegeau. De ce? Pentru că oamenii, dacă nu îi mângâi în patimile lor, se vor lupta cu tine. El ducea o viață sfântă, după învățătura Sfinților Părinți, și nu încuviința fărădelegea. Când i se spunea să facă o nelegiuire, el spunea: „Nu, nu voi face nicio nelegiuire”. Și atunci îl atacau, căutau pricini ca să-l defaime, denigrându-l pentru tot felul de lucruri, cu totul prostești. Acum, uitându-mă în urmă, văd că erau niște lucruri stupide. El, însă, ce zicea? „Va grăi Cerul”. Îi spuneam: „Înaltpreasfințite, depuneți plângere!” „Nu, fiul meu, va grăi Cerul”. Va grăi Cerul. Știți ce înseamnă asta? Se lăsa cu totul în grija lui Dumnezeu. Și Cerul a grăit prin canonizarea sa.

Mitropolitul de după el nu voia nici să-l vadă, nici să audă de el. Nu voia nici măcar să audă de el! Când mergeam să-i spunem ceva despre predecesorul său, răspundea: „Să n-aud de el!”. Și Cerul a grăit. Acum sfintele sale moaște au fost așezate în Biserica mitropolitană, în mitropolie. Iată, Cerul a grăit, chiar dacă abia după ani buni. El simțea că Dumnezeu nu primește să se facă nedreptăți. Când oamenii ne vor nedreptăți, va veni clipa când Dumnezeu Însuși va repara nedreptatea, va veni clipa când „va grăi Cerul”.

Tot în această perspectivă, mai este un cuvânt care-i plăcea mult, preluat de la Părintele Epifanie Theodoropulos, pe care și-l înrămase. Este vorba de un cuvânt din Dumnezeiasca Liturghie, căruia noi nu-i dăm atenție: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Și-a scris cuvântul mare, l-a înrămat și l-a pus în mitropolie. Când urcam la etaj, îl vedeam: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.

Iată ce vreau să spun! Avem sau nu un Tată? Suntem sau nu copiii lui Dumnezeu? Credem sau nu în existența lui Dumnezeu? Abia atunci putem spune: „Pe noi înșine și pe ceilalți îi vom lăsa în grija lui Dumnezeu!”.

„Calinic s-a sfințit cu portofelul lui găurit!”

În hrisovul de canonizare alcătuit de Patriarhia Ecumenică, într-un text de jumătate de pagină, a fost zugrăvită personalitatea Sfântului Calinic. Spune Patriarhul acolo: „S-a remarcat prin cuvioșia și sfințenia vieții”. Mai spune că „s-a făcut pe sine pildă de virtute, înfrânare și fapte bune”, iar în alt loc spune că „este viu și după moarte, învrednicindu-se de la Dumnezeu de darul facerii de minuni”. Și în timpul vieții izgonea demoni, dar nu vorbea niciodată despre asta. Eu am aflat abia după moartea sa. Mie îmi zicea așa: „Fiul meu, eu știu un preot din Agrinio” – nu zicea că e vorba despre el însuși – „care i-a citit rugăciuni cuiva și a izgonit demonii din el”.

Noi am aflat lucrul acesta după moartea lui, fiind mărturisit chiar de o femeie demonizată. Mitropolitul Argolidei s-a dus să-i citească rugăciuni unei demonizate și, în timp ce citea, a chemat în gând: „Sfinte Calinic, ajută-mă!”. Atunci femeia a început să urle: „Nu ăsta! Nu ăsta! Calinic, pleacă de aici!”. Asta s-a întâmplat la câțiva ani după moartea lui. Și au întrebat-o: „De unde îl știi tu pe Calinic?” „Calinic m-a scos dintr-un tânăr, iar eu l-am luptat toată viața. Dar s-a sfințit. I-am mâncat trupul” – prin boală –, „dar el s-a sfințit! S-a sfințit cu portofelul lui găurit!”. Iată ce a mărturisit demonul după moartea sa.

Și acum sunt cazuri... În România, de exemplu, dar nu numai, doctorii au operat pe cineva pe creier, au constatat că are tumoră și i-au extirpat jumătate din ea, pentru că restul nu se putea scoate, deoarece ar fi afectat alte părți ale creierului. Doctorii au spus că au lăsat o bucată din tumoră, care trebuie urmărită periodic prin RMN, pentru a vedea cum evoluează. Bolnava a aflat de Sfântul Calinic și, fiind tradus Paraclisul Sfântului Calinic în limba română, a început să-i facă Paraclisul în fiecare zi. Zi de zi. După două luni, când s-a dus la analize, după cum i se spusese, că trebuie urmărită evoluția, a făcut RMN și tumora dispăruse complet. Ar mai fi multe alte exemple.

Și înainte de moartea Sfântului Calinic, dar chiar și în ziua înmormântării, au avut loc două-trei minuni. Mi-ar lua mult timp acum, n-o să vă mai povestesc; le puteți citi. Chiar în ziua înmormântării s-au petrecut două-trei minuni, și continuă să se întâmple până în prezent.

Când a avut loc canonizarea și a fost făcută publică, un oarecare monah din Sfântul Munte s-a întrebat: „Dar unde l-au mai găsit și pe acest Calinic? Cine-i Calinic al Edessei? Cine știe de el? De unde l-au mai scos și pe el și l-au făcut sfânt?”. Seara s-a dus să-și facă rugăciunea pe metanier și, în timp ce se ruga, i s-a arătat Sfântul și i-a spus: „Tu nu mă știi, dar oamenii din Edessa mă știu”. Și s-a dus apoi monahul acesta și i-a mărturisit Mitropolitului Ioil ce s-a întâmplat, iar acesta a consemnat întâmplarea. Și multe altele, multe minuni făcute cu bolnavi.

De unde și până unde toate acestea? Pentru că a fost cu adevărat un Episcop sfânt. Trăsăturile caracteristice ale sfințeniei, semnele care dovedesc că cineva este sfânt sunt: teologia lui, cugetul bisericesc, existența sfintelor moaște, dacă sunt nestricate sau răspândesc bună mireasmă și, în principal, minunile. Dacă nu avem minuni, minuni ale lui Dumnezeu săvârșite prin acel Sfânt, nu avem încredințarea că este Sfânt.

Să devenim și noi prieteni ai Sfinților

Voi încheia omilia, fiindcă poate v-am obosit, deși aș fi putut să vă mai vorbesc încă pe-atât. Dar pentru că v-am obosit destul, voi încheia.

Sfântul Calinic a fost un Părinte filocalic, care a dus o viață de isihie, de rugăciune, cu nepomenirea răului, având totodată o slujire administrativă în Biserică. A fost o combinație între Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Cosma Etolianul și Sfântul Nectarie. Am citit viețile acestor Sfinți, iar pe Sfântul Paisie l-am cunoscut foarte bine și personal. Mă duceam de trei-patru ori pe an la el, am dormit la coliba sa, ne-am rugat împreună, am făcut privegheri  împreună... Pe Sfântul Cosma l-am citit. Sfântul Calinic, așadar, a avut ceva de la toți. A avut ceva de la Sfântul Paisie, ceva de la Sfântul Cosma Etolianul, în ceea ce privește darul învățăturii, și ceva de la Sfântul Nectarie, în ceea ce privește slujirea preoțească și nepomenirea răului. Ce măreție! A fost un Episcop binecuvântat. Tocmai de aceea face minuni, izgonește demoni, vindecă bolnavi de cancer, și iubește foarte mult copiii.

Închei prin a spune că provenea dintr-o familie preoțească cu mulți fii, a trăit în Biserica cea cu mulți fii, în Biserica Sfinților cea cu mulți fii, iar acum trăiește în Biserica cerească, la Dumnezeiască Liturghie din cer, la acel măreț praznic descris de Sfântul Ioan Teologul în Apocalipsă, unde toți, deopotrivă îngeri și oameni, cântă: „Aliluia, Aliluia, Aliluia”. La aceasta este părtaș și Sfântul Calinic.

Să avem parte de rugăciunile lui, pentru ca să pășim și noi pe urmele lui puțin, măcar puțin, și să ne întâlnim cu el în cer.

În final, vă mărturisesc că-l văd de multe ori în vis – nu în stare de veghe, ci în somn. Mă povățuiește, îmi spune ce trebuie să fac. Cu puțin timp în urmă, l-am visat și i-am spus: „Te rog, Sfinte, Sfântul meu Părinte, te rog, când o să-mi dau sufletul, să vii tu să mi-l iei, pentru că, nu știu, nu am îndrăzneală la Dumnezeu. Să vii să-l iei tu, ca un bun Părinte duhovnicesc ce ai fost, să mă duci la Dumnezeu și să pui un cuvânt bun pentru mine!”.

Așa să ne rugăm Sfinților, prietenii lui Dumnezeu, ca să devenim și noi prieteni ai Sfinților, și apoi prieteni ai lui Dumnezeu.

Vă mulțumesc mult.

Omilie ținută în Biserica Tuturor Sfinților din Kallithea

Atena, 11 ianuarie 2026

Traducere de Mănăstirea Diaconești