Când eram mică nu mergeam prea des la biserică. Poate și de aceea, nopțile de Paște când mergeam negreșit mi-au rămas și mai puternic întipărite în minte.
Îmi amintesc de fericirea pe care o simțeam la împărțirea luminii și la strigătul de bucurie „Hristos a înviat!”, chiar dacă atunci nu prea știam ce înseamnă. Însă cel mai mult îmi amintesc de o noapte de Înviere; eram destul de mică – probabil nu încă la școală – când, auzind „...și celor din morminte viață dăruindu-le!”, deodată m-am întrebat oare ce înseamnă aceste cuvinte. Chiar m-am uitat în jur să văd dacă nu cumva ieșiseră morții din mormintele lor și nu se plimbau printre noi. Iar pe atunci nu auzisem nici de fantome, nici de zombi, deci nu m-am uitat cu teamă, ci doar cu o oarecare mirare și cu dorința de a înțelege.
Nu morții, ci moartea mă speria. Îmi amintesc că, atunci când aveam cam 4 ani, eram îngrozită de ideea morții. Am întrebat-o pe mama cât trăiește un om, iar ea mi-am zis: „O sută de ani!”. Am calculat câți ani mi-au mai rămas, și mi s-au părut puțini, iar perspectiva de a dispărea de pe lume, de nesuportat. Moartea îmi părea o realitate cruntă, de neîmpăcat, și probabil de aceea speram că morții ar putea învia chiar atunci, sub ochii noștri.
Toate astea se întâmplau într-o vreme când nu începusem încă să înțeleg cu mintea, atât cât se poate, ce înseamna de fapt Răstignirea și Învierea lui Hristos. Dar cred că am simțit, am intuit atunci două lucruri importante: că lumina în mijlocul întunericului „era” prezența lui Dumnezeu. Al doilea: că noaptea Învierii actualizează acel moment al plinirii Împărăței, când Hristos va reveni, pentru că învierea Lui este deja ieșirea pe tangentă, într-o mișcare centrifugă, nu doar din Sâmbăta Mare spre Duminica Învierii, ci chiar spre „ziua a opta”, cea din afara timpului nostru. În acel moment, mai mult decât oricând, timpul atinge veșnicia, tocmai de aceea cântăm că morții din morminte învie, la prezent, nu: „vor învia”. Desigur, învierea celor morți despre care se cântă acum are loc și în afara timpului. Hristos mereu coboară la iad, și mereu le întinde mâna celor de acolo.
Câte cuvinte pentru a spune ce am intuit atunci cu mintea mea de copil! Dar acea noapte a contat mai târziu în adolescență, undeva în colțurile inimii, când am decis conștient să cred în Dumnezeu.
Asta este forța simbolurilor asupra inimii!
Alexandra de Moffarts
Fotografie de Simona Andrușcă