Viața Cuvioasei Mucenițe Rafaila din Cighirin

Această nouă cuvioasă muceniță a pământului Ukrainei, monahia Rafaila, născută Raisa Vasilievna Tertaţkaia, a fost ultima egumenă a mănăstirii de maici cu hramul „Sfânta Treime” din Cighirin. Din păcate, nici un document cu datele biografice ale maicii nu s-a păstrat până în zilele noastre, arhivele eparhiei fiind distruse la începutul anilor 1920. Nu există decât mărturiile orale ale oamenilor care au păstrat în memorie chipul luminos al acestei mari stareţe.

După cum ne povestesc locuitorii din Cighirin, Raisa Vasilievna s-a născut în anul 1877, într-o familie nobilă de oameni cucernici. Încă de la o fragedă vârstă, inima ei s-a aprins de flacăra iubirii lui Hristos. Copil fiind, se retrăgea deseori în singurătate, petrecând în rugăciune şi înduioşându-se de frumuseţea şi dulceaţa cântărilor bisericeşti. Astfel, încă de foarte timpuriu, Raisa a intrat în obștea Mănăstirii „Sfânta Treime”, unde a crescut sub îndrumarea maicilor celor înţelepte şi a părinţilor duhovniceşti încercaţi.

De-a lungul anilor petrecuţi în obşte, tânăra soră a primit felurite ascultări, dovedindu-se iscusită în toate. Darul cu care Raisa le-a uimit în mod deosebit pe surorile sale duhovniceşti era talentul cu care ţesea şi broda covoare. Mai mult decât toate însă iubea slujbele bisericeşti. Înzestrată de Dumnezeu cu o voce puternică şi o minunată ureche muzicală, nu înceta să-I aducă Domnului slavă, ascultarea la strană fiind bucuria ei cea mai mare. Se ştie, fără urmă de îndoială, că monahia cunoştea pe de rost toată Psaltirea, a cărei citire necontenită la vreme de necaz i-a fost maicii cel mai mare sprijin.

Nu se cunosc deocamdată data şi împrejurările în care sora Raisa a primit tunderea în cinul îngeresc. Pentru viaţa ei cea curată şi feciorelnică, Domnul a numit-o pe aleasa Lui cu numele Arhanghelului Rafail, care tălmăcit înseamnă „Dumnezeu vindecă”. Preacuvioasa muceniţă avea să se învrednicească de la Atotmilostivul Dumnezeu anume cu acest dar de a tămădui neputinţele oamenilor, deopotrivă trupeşti şi sufleteşti.

La 29 august 1920 s-a hotărât numirea monahiei Rafaila în funcţia de conducătoare a obştei mănăstirii de maici „Sfânta Treime”, iar la 6 decembrie, același an, a devenit și igumena mănăstirii. Maica Rafaila, având mintea trează, a înţeles dintru început că toiagul stăreţiei avea să-i fie cale mucenicească. Scundă şi puţintică la trup, firavă chiar şi pentru o femeie, Stareța Rafaila avea în schimb o credinţă tare, punându-şi toată nădejdea numai în Domnul. Căci, cu adevărat, „puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciune” (I Corinteni 12:9).

„Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”

Încă din primele luni de prigoană făţişă împotriva mănăstirilor, după ce s-a sfătuit cu întreaga obşte, igumena a hotărât să nu ţină seama de presiunea crescândă din partea conducerii statului şi de ameninţările cu posibile acte de violenţă. A ales să nu părăsească locul unde-şi ducea viaţa de nevoinţă monahicească, ci, cu mila lui Dumnezeu, s-a grăbit mai cu dinadinsul să împlinească porunca lui Hristos, care spune că „cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Marcu 13:13).

Stareța Rafaila avea o nădejde nestrămutată în pronia dumnezeiască, străduindu-se să le învețe pe fiicele ei duhovniceşti că, în lupta împotriva răului, biruinţa nu se măsoară după izbânda cea din afară, ci numai după puterea lăuntrică a omului de a rămâne neclintit până la sfârşit. Fireşte, lucrul cel mai de seamă şi de neapărată trebuinţă într-o asemenea situaţie era pilda personală.

Faptele ce au urmat dau mărturie pentru dârzenia şi însufleţirea cu care Stareța Rafaila a luat asupra ei cea mai mare parte a activităţilor, pentru ca rânduiala mănăstirii să fie ţinută în continuare şi pentru a apăra turma lui Hristos de ateii militanţi care năvăliseră dintr-odată în viaţa obştii. Fără să-şi piardă blândeţea şi inima milostivă, arătând dragoste față de vrăjmaşi și fiind conştientă că hotărârea conducerii sovietice de a confisca averile mănăstireşti nu putea fi ocolită, Stareța Rafaila s-a oferit cea dintâi să pună la dispoziţia bolşevicilor teritoriul mănăstirii, transformând lăcaşul în adăpost pentru copiii orfani, tocmai pentru a evita folosirea lui de către atei în scopuri blasfemiatoare.

Urmărind cursul evenimentelor care au dus, în cele din urmă, la închiderea mănăstirii, în ciuda presiunilor cumplite pe care le exercitau asupra obştii, nelegiuiții aflaţi în conducere au fost deseori nevoiţi să ţină seama de dorinţele şi de hotărârile Stareţei Rafaila. Cugetul ei duhovnicesc şi intuiţia extraordinară au ajutat-o să iasă din situaţii-limită, iar atunci când s-a confruntat cu actele de agresiune ale celor ce luptau împotriva Domnului, maica a ieşit adesea biruitoare prin puterea Duhului. Cu adevărat, bolşevicii se temeau întrucâtva de stareţă, astfel ajungând s-o urască în taină şi să nutrească gânduri de răzbunare. În cele din urmă, mănăstirea a fost închisă, iar surorile şi monahiile rămase fără adăpost au fost nevoite să se mute în casa unor creștini evlavioși din Cighirin. Nu după multă vreme, această mică aşezare mirenească a ajuns pentru mulţi o oază duhovnicească mântuitoare şi locul de rugăciune unde se aduna clerul prigonit, pentru a se împărtăși cu Sfintele Taine ale lui Hristos.

„N-am să le las pe maici!”

În noaptea de 24 august 1926, cineva a venit la căsuţa unde se adăposteau maicile şi a-nceput să bată stăruitor la uşă. Era Vartolomeu, un nebun pentru Hristos care trăia prin preajmă, vestit pentru harisma înainte-vederii şi pentru prorociile sale. Sfântul Vartolomeu, nou-proslăvit și el în soborul sfinților Ukrainei, s-a repezit la fereastră şi a strigat: „Maică Rafaila, fugi! Peste un ceas şi jumătate te aşteaptă moartea!”. Auzind acestea, stareţa i-a răspuns cu tărie: „Voia Domnului în toate! Eu n-am să le las pe maici!”. În scurtă vreme, un grup de activişti ai organizaţiei locale antireligioase a dat năvală în casă. Şase bărbaţi beţi au înşfăcat-o fără rușine pe Maica Stareţă, au scos-o în drum au legat-o de trunchiul unui păr și, aruncând paie la picioarele ei, i-au dat foc, cerându-i să-şi scoată crucea de la gât şi să le dea toate obiectele de cult care fuseseră mai înainte ale bisericii mănăstirii.

Maica Elpidifora a luat atunci icoana Maicii Domnului „Rugul Aprins” şi toate monahiile au ieşit cu ea în curte, căzând în genunchi şi rugându-se cu osârdie Preacuratei să le trimită ajutor. Imediat s-a iscat din senin o furtună puternică, fulgere orbitoare au spintecat cerul și s-a stârnit o ploaie năprasnică. Flăcările care ameninţau să mistuie trupul Stareței Rafaila abia dacă mai ardeau şi, în cele din urmă, s-au stins cu totul.

Atunci, chinuitorii cei înrăiţi au apucat-o pe stareţă şi au azvârlit-o într-o căruţă şi, legând-o, au dus-o la un abator părăsit, unde egumena, în vârstă de 49 de ani, a fost supusă la chinuri de-o cruzime neînchipuită. Mai întâi, acei atei au siluit-o pe mireasa lui Hristos, iar apoi, mânaţi de vrăjmașul diavol, au batjocorit-o crunt. După aceea au bătut-o cu sălbăticie în cap, lovind-o cu patul armelor, i-au smuls părul, şase dinţi de sus şi mandibula. I-au rupt coastele, i-au zdrobit coapsa stângă şi i-au sfărâmat gambele, trecându-i cu căruţa peste picioare. Mărturisitoarea şi-a făcut semnul crucii, şi atunci hulitorii Domnului i-au rupt mâna dreaptă. În cele din urmă, au împuns-o cu baionetele şi au îngropat-o de vie sub pământ.

Dar a existat o martoră a acestui sfârşit mucenicesc, sora de mănăstire Maria Ustinova, care locuia în apropiere. După ce ucigașii au părăsit abatorul, sora Maria s-a furişat în taină şi a dezgropat trupul zdrobit şi însângerat al muceniţei. Stareța Rafaila încă mai respira şi a mai trăit câteva clipe, dându-şi duhul în braţele surorii şi plecând la Domnul cel preaiubit.

Astăzi, moaștele sfintei odihnesc nestricate, săvârșind mari și felurite minuni în noua biserică a mănăstirii sale, ce a fost de curând reconstruită din temelii.

Mulţi dintre cei ce s-au rugat Cuvioasei Muceniţe Rafaila au găsit de lucru, cei ce flămânzeau au aflat hrană, unii s-au vindecat de dureri de cap şi de dinţi, precum și de diferite traume la cap, mâini şi picioare, iar cei fără adăpost au găsit locuință. Cuvioasa muceniță este ocrotitoarea celor ce călătoresc şi a şoferilor.

Să avem parte de rugăciunile sale!