Sfânta Măndalina (Magdalena) de la Mălainița (†15 octombrie) s-a născut în satul Șciubic din Valea Timocului, în anul 1895. Provenind dintr-o familie aleasă, a crescut încă din fragedă pruncie în duhul fricii lui Dumnezeu și al împlinirii poruncilor Sale. Pe lângă evlavia către cele sfinte și deprinderea cu rugăciunea pe care le-a moștenit din familie, a primit și o formare laică în școală, educație la care puține fete din vremea aceea aveau acces.
S-a căsătorit în satul învecinat, Mălainița, dar la scurtă vreme a rămas văduvă cu un prunc nou-născut. Măndalina, aflată pe atunci la vârsta de numai nouăsprezece ani, a primit suferința ca pe un semn al dumnezeieștii alegeri spre o viață închinată rugăciunii pentru întreaga lume, greu încercată în focul Primului Război Mondial. Astfel, tânara s-a îndepărtat de petrecerea lumească, ducând o viață retrasă, în care își ducea la păscut mica turmă de oi și totodată se îndeletnicea cu citirea Scripturii, a Vieților Sfinților, psalmodia, postirea aspră și rugăciunea isihastă. Se silea în felul acesta să se lepede de patimi, intrând cu mintea în „cămara cea de taină” și rugându-se „Tatălui Care este în ascuns”.
Prin rugăciunea pentru cei aflați în necazuri în acele vremuri grele ale Marelui Război și Ocupației bulgare a Timocului, inima ei s-a lărgit (cf. II Corinteni 6:13), iar durerea i s-a preschimbat în mijlocire pentru întreaga lume. Astfel, s-a făcut stâlp de întărire fraților mai mici ai lui Hristos, semenii ei, fără deosebire de neam, ea însăși trăgându-se dintr-o mamă româncă și un tată sârb. Căutând în adâncul inimii „mărgăritarul cel de mult preț” al dragostei, și-a ațintit ochii inimii spre Domnul, Care i-a pecetluit sufletul cu darul smereniei lui Hristos.
S-a silit să îi strângă la slujbe pe fiii cei risipiți ai lui Dumnezeu, știind că, atâta timp cât „doi sau trei se vor aduna în numele Lui” la rugăciune, porțile iadului nu vor birui „turma cea mică”, „aluatul din care se va dospi din nou toată frământătura”. Astfel, români și sârbi au continuat să țină aprinsă flacăra credinței drept-slăvitoare pe acele meleaguri, împărtășindu-se din harul lui Dumnezeu, Care îi întărea.
Mai mult decât atât, Măndalina, citind în Scriptură: „Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credință pe pământ?” (Luca 18:8), și văzând că, prin părțile acelea, obiceiurile populare ajunseseră să se amestece cu practici străine de învățătura creștină, s-a silit să aducă la lumina credinței poporul ce „umbla întru întuneric”. Și, arzând de râvnă pentru casa lui Dumnezeu, străbătea în toate zilele câte cinci-șapte kilometri până la biserica din Șciubic, pentru a săvârși rânduiala slujbelor pentru norodul cel fără de păstor. Spunea uneori: „Eu sunt prost (simplu) monah”, iar calea aceasta a urmat-o, în lume fiind, prin rugăciune, nevoință ce îl face și pe mirean, alături de monah, părtaș al lucrării de mântuire a neamului omenesc.
Cuvintele pe care le rostea adesea − „Vidi Bog” („Vede Dumnezeu”) − îi mărturisesc nădejdea, pacea și smerenia cugetului, slobozenia lăuntrică și întemeierea întregii sale vieți pe piatra cea neclintită a Evangheliei. Prin credința nestrămutată în voia lui Dumnezeu, „Care dorește ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”, a ajuns mijlocitoare pentru toți cei ce, în necazuri fiind, caută mângâiere la Dumnezeul dragostei.