Vin ceasuri și răgazuri când înlăuntru se cască un hău adânc, cumplit de adânc, de văzduhuri înalte, cerești. Cu vârfuri golașe, pustii, stânci singuratece, pentru că numai ele au ajuns aici... Oare voi afla cărarea aceea din văzduhuri care ne trece Dincolo? Întru Tine.
Când eram copil, una din poveștile mele avea o cărare din pânză albă întinsă prin înaltul cerului către Palat. Palatul de cleștar... Era o carte mică, roșie, în care copiii, călători pe marginea prăpastiei, cu prăvălișul căscat exact lângă ei, mergeau abia-abia, pe o potecă îngustă a unui munte stâncos. Trebuiau să ajungă la palatul din zare, acolo unde le era Scăparea. Și cale nu era. Iar zarea era departe. Peste mări și țări, prin vămile cerului. Palatul se vedea frumos, statornic și izbăvitor în lumină. Atunci, o pânză albă s-a țesut cărare pe mările văzduhurilor... pentru ca pruncii trecători să poată călători Acasă.
Oare noi vom ajunge Acasă? Vom afla Cărarea pânzei albe țesute în fir de in de lumină?
De ce nu îmi mai amintesc dacă poteca șerpuind peste talazurile depărtărilor cerești fusese urzită și împletită de degete Albe, Îngerești, dinspre Palat spre copii... ori, poate, din caierul de lână au aruncat peste prăpăstii, către Împăratul, fuiorul ce l-au strâns o viață întreagă? Și, în văzduh, el s-a tors și a împletit în fir – cărarea albă pe care vor fi pășit Acasă.
Oare noi vom afla cărarea care se întinde prin văzduhuri către Rai?... Știu că, tot căutând pe pământ un drum către Cer, viața, cu toate cele pământești, ne-a strâmtorat și ne-a împins până aici, la marginile lumii. Și ale Timpului ce mi s-a dat și, iată, a trecut... De aceea, nu știu, de-atâta vreme căutând pe pământ, cum voi călători acum prin cer?
Oare se poate ca uneori să intre în Împărăție și câte o fecioară nebună?
Știi, Tată, Care mă aștepți în cerdac... în tinda casei noastre de Acasă, Părintele meu bun... știi, când fiorul pribegiei și al străinătății îmi răcește sângele prin vine, de teama că-mi vei spune „Nu te cunosc pe tine... Cine ești?”. Iar eu degrabă mă spăimânt: „Cine sunt? Am rămas eu, deși însetez să fiu Tu... din deplină Iubire...”.
Atunci, așadar, se zbuciumă în piept gândul că știi, dacă fiul meu, cât de murdar, cât de pierdut, și-ar întoarce inima și chipul către mine, l-aș primi în tindă, în cerdac, în inimă, pe el, fiul meu, cel urzit din dorurile mele, și dureri, și iubire pironită cu ochii pe aleea pe care el se depărta mereu fără a privi înapoi...
Iar acum, numai de și-ar aminti de dragostea mea dintâi, degrabă i-aș prinde grumajii, l-aș vârî în Iordanul de lacrimi ce l-am strâns în vreme ce-i duceam dorul, și l-aș așeza în cămara cu fotografiile acelea de demult, în care el era el, așa îmbujorat și curat precum Tu îl plămădiseși. L-aș pune la Cina de la măsuța rotundă de lemn, pe scăunelul cu trei picioare de lângă poala hainei Tale.
Oare Tu, cu adevărat Însuți Iubirea, mă vei primi așa, zdrențuit și sfâșiat de netrebnicii și străinătăți cu care bezna, ca-ntr-un vis fără de știre, m-a bântuit...
Te presimt, îmi presimt frații de Acasă de la noi cum mă așteaptă în iubirea Ta părintească. Și pâinea caldă aburind pe masă...
Iar Mama, Mama... Lacrimă de taină, din vremurile fără de timp, purtându-mă pururea prunc, pruncul Ei... și născându-mă în plânset de copil după Maica sa, în gângurit uimit de Rai.
Maria Tudor
Fotografie de Vadim Koza / pexels.com