Azi-noapte, la serviciu, am făcut o prostie. Sunt infirmieră într-un spital foarte mare și foarte cunoscut.
O doamnă a intrat în sevraj. Simțea o dorință puternică de a trage un fum de țigară. Era atât de înnebunită, încât ajunsese să mă implore s-o ajut.
Nu există derogări. Medicul nu aprobă niciodată așa ceva. Nici eu... și totuși... am ajutat-o.
Dac-am învățat ceva în paliative, e că patima nu poate fi controlată cu ușurință de un bolnav. Gândiți-vă câte patimi se încuibează în inima noastră, a oamenilor sănătoși. Și nu le putem înfrânge cu ușurință. Oare câți ani a auzit Părintele meu aceleași cuvinte, iară și iară?
Era acolo unde am lucrat cândva un fost boxer de performanță. Un bărbat înalt și slab, pe care cu greu mi-l puteam imagina acoperit de mușchi și glorie. Acum era dependent de oxigen. Mare fumător. Știa că vine moartea cu pași repezi. Mereu implora după un fum. Imposibil. Ochii lui erau imaginea vie a dorinței, a resemnării și a capitulării.
Am cerut voie. Nu sunt singura care înțelege. Am primit îngăduință să-l scot în cărucior afară. Am conectat aparatul de oxigen la o priză apropiată și l-am scos în prag, dându-i șansa să tragă un fum, două. După două fumuri, m-a implorat să-l aduc îndărăt, pentru că nu mai putea să stea în șezut. Și așa făceam curse uneori în mare viteză, ca să nu apară alte necazuri.
Mai era și dl. Vasile. Dânsul a fost printre primii bolnavi de cancer pe care i-am cunoscut. Era un om hâtru, cu o voință puternică. Spun asta pentru că primea multe dojeni și bobârnace de la colegele mele, dar dânsul, imperturbabil, continua să-și facă voia. Fugea.
Traversa șoseaua până la cel mai apropiat magazin și-și cumpăra țigări. Șoseaua era dreaptă. Atunci când era liberă, probabil că era ispititoare pentru amatorii de viteză. Foarte periculos. Era greu să calculezi, văzând mașina de la distanță, cât de repede poate ajunge la tine.
Dl. Vasile avea hemoglobina foarte mică. Deseori amețea și se împleticea pe culoarele spitalului. Nu avea voie sa fumeze. Nu avea voie să părăsească incinta, și totuși... fugea. Mergea pe trecerea de pietoni imperturbabil, cu încrederea omului care nu mai are nimic de pierdut.
Când intram în tură, de fiecare dată îl imploram: „D-le Vasile, vă rog! Fie-vă milă de mine! Vă cumpăr eu!”.
Aveam colege care se supărau. Mă certau. Mă muștruluiau dur.
Cancerul d-ului Vasile era in zona carotidei. Izvora sânge cu putere atunci când era pansat. Ca o fântână arteziană. Uneori eram și eu solicitată să țin apăsat până puneau colegele mele asistente suficiente hemostatice, pansamente compresive...
Odată mi s-a făcut frică, iar dl. Vasile a țipat la mine: „APASĂ, MIHAELA!!! APASĂ!!!”.
Cum poți vindeca un om de o patimă? Prin constrângere?
Probabil că părerile sunt împărțite.
Mă rog pentru pomenirea d-lui Vasile și pentru luminarea minții mele.
Mihaela
Fotografie de Diogo Cacito / pexels.com