Valea! (Plopului)

- Valea de-aici!

- Aia de-acolo?

- Nu aia, băi – Valea Plopului!

Ah, cum aș mai valea la Valea Plopului și acum și ieri și mâine și poimâine! Ați trăit vreodată vise, dar cum să zic, trăit efectiv, pe viu, în trup – vise cu carne și oase, cu focuri trosnind a tabără și cu miros de rășină de fluier scurgându-vi-se pe bărbile îmbătate de prea mult cântec de munte (nu-i niciodată prea mult!!!)?

O știți pe aia cu olteanul și girafa? Ei, Valea Plopului e girafa și eu sunt olteanul care o vede, o trăiește, o inspiră adânc prin toți porii inimii și exclamă „așa ceva nu există!”... Cam așa ceva, doar că există! Chiar există! If you can dream it, you can do it, dragă oltene binecuvântat cu darul de a vedea și mai ales de a trăi girafa! (Salut cu stimă și cu dragoste toți oltenii care-mi locuiesc casa toracelui, vă iubesc, minunaților și minunătorilor, ai mei sunteți, ia ziceți, doi olteni trecură Oltul, după ei trecurădoi, câți olteni trecură Oltul înainte și-napoi? Orice ați răspunde, eu tot vă iubesc, știți da?, chiar dacă răspunsul corect e 3, că trecu Rădoi și el, săracul...)

Aaaaașa, iertați, ce voiam eu să vă spun, de fapt!

Știți cum e să vi se dea trezirea la 6 dimineața în dulce melodie plesnită la talgere-capac de oală cosmică (în ce OZN-uri să și gătești pentru 100 de oameni?! Săru’mâinile pentru mese, Ioana&Co!), exact cum bat din palme toate popoarele lui David și-I strigă Lui cu glas de bucurie, știți cum e să trăiești în psalmi? Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că și asta e ascultare de cuvântul lui Pavel „vorbiți între voi în psalmi” (Efeseni 5:19), dar nebănuit de amuzante sunt căile Domnului nostru nonconformist care stă la masă cu vameșii și cu păcătoșii!

Sau cum e ca, la aceeași oră, căscatul soarelui să fie acompaniat de toaca bătută strașnic cu polonicul (exemplar, din punct de vedere ritmic, ca la marile mănăstiri), concert dirijat sub bagheta energiei de nestăvilit a Andei, colindătoarea noastră din ușă-n ușă cu ne dați ori nu ne dați una d-aia de nepost trântită somnambul din prag/ pat, asezonată imediat cu cel mai bleg și mai dulce râs – neața și azi, bă, scoală și bate trei metanii, că ne-a mai dat Înviatul încă o zi să ne iubim unii pe alții râzând ca proștii – știți cum se simte asta? Că eu cu greu îmi găsesc cuvintele să vi-o explic, și mă enervez că prin textul ăsta nu ne puteți auzi inimile chiuind nebune de la zori la asfințit (Zori și Asfințit – excelent album al celor de la Subcarpați, recomand nu cu căldură, ci cu fierbințeală, mai ales în caz de munte!), cântând a nu-mi pasă de viață, că noi cu Viața avem treabă?! (Sau ne puteți auzi, oare?)

Cu alte cuvinte, știți cum e să te trezești zilnic la 6 dimineața de drag, cu bucurie, împiedicându-te de zorii zilei pe hol în drum spre baie, buimaci și ei și mai nedumeriți ca tine, toți cu periuțele de dinți atârnându-ne leneș din colțurile gurii, umflați de somnul ce se încăpățânează să ne părăsească genele, hai încă 5 minute!, și mormâind câte un „mneața” semi-conștient, dar zâmbit atât de sincer, cu toți dinții sufletului, încât zici răsăritul la noi are altă geografie: începe din camerele casei noastre de la Valea Plopului și abia apoi merge de la est la vest!?

Fie că speli veceuri, gătești în cantități industriale, cureți garduri, freci faianța din dușuri, speli Carpați de vase, desfunzi șanțuri cu lopata, renovezi baia de la 3 (da, li s-a zis să facă curat în baie, iar băieții noștri s-au supraconformat, au pufnit bărbătește a „say no more, putem mai mult!”, hotărâți că ei nu joacă în liga mop și cârpă, așa că s-au apucat să schimbe țevi, să dea cu lavabil și să cumpere capace noi de veceu, reinventând aproape artistic toaleta de la 3, acum devenită un întreg univers, creație proprie, ba chiar patrimoniu comunal!) sau te duci la pădure după lemne pentru foc și te întorci desculț, cu litiera forestieră persiflându-ți nonșalant țesătura șosetelor și baletând obraznic printre degetele picioarelor tale, pentru că noroiului i-a fost atât de poftă de papucii tăi (cine merge la pădure după o zi ploioasă în papuci, Gabi??), încât i-a înghițit cu totul – orice ai face și oriunde ai fi, ești bombardat la foc automat de aceeași dulce suflare a Harului care bubuie prin pereții de carne ai inimilor tuturor celor alături de care te trudești, te dezbraci de aparențe și vă cântați împreună bucuriile și durerile, „toată suflarea să laude pe Domnul” (Psalmul 150:6), „în tot locul stăpâniriii Lui, binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul”(Psalmul 102:22)!

Știți cum e să te pomenești drept în fața ochilor cu ceea ce lumea modernă (pardon, „lumea bună”) ți-a declarat de sus, râzând cu dispreț (rană interioară) și cu convingere rece, „dovedită științific” și „probată experimental” că ha! Trezește-te fetițo, așa ceva nu mai găsești în vremurile noastre!? Știți ce frumos stă proptit Adevărul-meu-Iubire în colțul adevărul lor absolut, cu câtă dragoste tăcândă și răsturnătoare se rezeamă de ascuțișul sabiei lor Adevărul meu Cel din piepturile lui Iustin și al Mariei, căsătoriți de 3 ani (mi-au zis să nu-i trec la proaspăt căsătoriți, ci la „expirați” deja...) și veniți în tabără cu Siluan, copilașul cu care Dumnezeu i-a înveșnicit de un an și o lună? Știți ce blândă, pașnică, prea dorită și cu-sufletul-la-gură așteptată sfidare a legii firii postindustriale este aceasta? Maria, Iustin, Silu – nu am destule lacrimi în rugăciune să vă mulțumesc pentru compresa rece de apă vie cu care mi-ați pansat febra alunecării în gura lumii! Dumnezeu să vă binecuvânteze familia și să vă țină inimile același pământ bun din roadele căruia am fost învrednicită să mă înfrupt! Mulțumesc, iubite temple ale Duhului Sfânt, mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!

Sau știți cum e să dansezi seară de seară ore-n șir, nebunește, creștinește (v-am mai spus eu că-n frumusețea nebuniei, pe ortodocși nu-i întrece nimeni), în jurul focului aprins cu flacăra din ochii înnămoliților noștri benevoli, desculții Lui cutreierători de păduri și culegători de lemne (Gabi, Lavinia, Ciprian – mai ales la voi mă uit, v-aș minți să vă spun că-mi pare rău, când pentru porția aia copioasă de râs îmi pare nesimțit de bine), să țopăi și să te-nvârți până ți se rup pantofii (pățit!) și până cazi din picioare? (De asemenea pățit! E numai vina Rafaelei, fata-minune cu nume predestinat, îngerul meu păzitor-dansator în chip de nimfă a crângului! Bucuria jocului îi arunca picioarele neconvențional de sus, încât, prinsă-n horă și văzând-o cu coada ochiului pe zbenguita mea cea dragă, m-a provocat să hop și eu!, în pofida poalelor fustei mele considerabil de înguste, în niciun caz potrivite pentru un picior propulsat spre cap cu forță de chiot – dar prea târziu, cântul a biruit gândul și m-am trezit secerată de fusta care se încăpățânase să zboare împreună cu piciorul, și buf! pe jos cu roțile-n sus, dar râzând de toți banii, că „Sus să avem inimile”, da?!)

Și mai știți ce vă doresc să știți cum e? Să vă începeți fiecare zi cu liturghia valsată de corul băieților (arhanghelilor) noștri, pe care sunt sigură că-i invidiază serafimii și heruvimii pentru concurența acerbă pe care le-o fac, să-mi fie iertată erezia, dar așa simt!, și s-o încheiați cu Paraclisul Maicii Domnului cântat împreună de dragostile noastre toate făcute mănunchi în strană, de inimile noastre pompând fluvial același Sânge articulat după notele din partituri – e atât de puternică trăirea asta, că dacă închizi ochii, ești luat pe sus... (Pățit și asta!)

Mmmda... Cam așa a fost Tabăra... Te-ajut să șterg eu vasele alea?/ Dau eu cu cazmaua și vii tu cu lopata, bine?/ Mai dă bă și la mine din lemnele alea, ce-ai, te-ai culcat om și te-ai trezit pom?/ Stai tu puțin cu copilul te rog? Vezi să nu-l lași la scările alea/ Dă-te de aici că le spăl eu/ Feteee, cine vrea parfum?? E cu vanilie și carameeel!/ Dada, să vină, să vină să doarmă la noi! Unde-s șase încape și-a șaptea!/ Un’ te duci, stai aci că te-nvăț io! Pași încrucișați – patru la dreapta, patru la stânga, după aia trei cu trei. Mamă ce-ai prins-o! Ai văzut mă?!/ Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu...

Mmmda, cam așa și cu ea, cu Tabăra... N-am crezut vreodată că pot spăla veceuri cu atâta dragoste... Așa ceva nu există, așa ceva nu există!

Of tu, Tabără iubită! Ce ne-ai făcut? Câte doruri de concentrații alarmant de ilegale ne-ai picurat în suflete!

Mi-este imposibil să vă descriu duhul Taberei noastre la măsura intensității cu care m-a răvășit, m-a tăvălit prin mine însămi și apoi m-a reconstruit, așadar nu-mi rămâne să vă spun decât „gustați și vedeți”! „Că bun este Domnul” (Psalmul 33:8)!

Bun. Bun mai este! Cel mai bun, nemeritat de bun...

A infinit-plus-una oară,

Mulțumesc!

Și acum, hai, Valea!

Plopului...

Ana Bănică

Fotografii de Gabriel Luță