În aceste dimineți de vară atât de darnice în lumină, de-aș fi locuitor al Bucureștiului, aș fi acolo, în Muzeul Satului... Voi visa de-acum la acel loc paradisiac precum visează alții la Maldive, sau orice alt loc care te poate face fericit deplin, fie și numai câteva ceasuri (știind bine că fericirea deplină, continuă, nu e pentru aici și acum).
Muzeul Țăranului Român e o altă comoară. Mai bine-zis, un cufăr plin de comori. Nu cred că are nevoie de prezentare. Pentru cine a fost, ce aș putea spune eu e prea puțin, iar pentru cine nu a fost, merită să rămână o surpriză. Este de văzut, de citit, de simțit... și de revăzut, retrăit, aprofundat. Ba, mai mult, te întorci acasă cu o serie de „chei” prin care poți vedea altfel viața.
Chiar am luat de acolo, de la târg, niște chei − la propriu − pentru cei mici. Fiecare e altfel, precum și noi suntem.
Și o altă fereastră prin care poți vedea lumea. Altfel.
Sau, mai degrabă, așa cum e ea, de fapt, sub zgură.
Merită răbdat Bucureștiul pentru astfel de privilegii. Merită răbdat tot pentru unele licăriri de frumusețe. Merită răbdată viața însăși pentru unele străfulgerări paradisiace, chiar dacă greul și anostul predomină. Da, domnule Patapievici, lumină este și în lucruri... și încă câtă! Doar nu asta tot încearcă artiștii, de atâtea veacuri, să ne spună cumva? Și nu asta vor ei oare să ne învețe a ne deprinde să vedem cu ochiul liber noi, toți muritorii de rând... în orice fel de zi, nu doar în sărbătoare?
„Sunt fericiți cei ce văd frumosul în locuri obișnuite, acolo unde alții nu văd nimic! Totul este minunat, ajunge doar să ai capacitatea de a privi cum trebuie” (Pissarro).
Merită răbdată viața cu toate ale ei, până va veni vremea ca „Dumnezeu să fie în toate și în toți” (Apostolul Pavel).
Simona Andrușcă
Vezi și: