„Arta nu e ceea ce vezi, ci ceea ce simți”, zice Luchian. Iar Degas spune că „Arta nu e ceea ce vezi, ci ceea ce îi faci pe alții să vadă”. Iar dacă ți-e dat să simți și să întrevezi paradisul în tumultumul cotidian ce pare lipsit de orice formă paradisiacă, și mai reușești să-i faci și pe alții să vadă, mi se pare că e deja o misiune dumnezeiască revelatoare! Și nu mă refer la cel ce se numește „paradisul pierdut”, ci mai degrabă la cel ce ține de dimensiunea eshatonică, ce răzbate uneori în prezentul continuu încă de pe acum. Paradisul acela care este pentru cine are ochi de văzut și urechi de auzit... cel ce nu e hărăzit doar unora și doar pentru un ATUNCI, ci este deja AICI, într-un potențial gata de a se revela. Merită răbdat Bucureștiul pentru această posibilitate de a avea acces la expoziții bogate, ce-ți oferă astfel de revelații și posibile întâlniri cu paradisul. Iar dacă „arta spală praful de pe suflet, praful vieții de zi cu zi”, (Picasso) atunci nici praful, nici zăduful zilei nu mai contează atât de mult dacă „arta face existența suportabilă” (Nietzsche).
După Artmark (pentru care aș reveni la București oricând), am văzut Muzeul Satului. Ne-a plăcut atât de mult, încât am uitat că mai avem și alte obiective! Am uitat de noi și nu mai voiam să plecăm. Unde să te mai duci când aici e atât de bine? Dimineața răcoroasă de vară ce anunța o zi caniculară avea pentru noi, în locul acesta, cea mai frumoasă lumină.
Nu am multe de spus, decât că aș vrea să revin, cu timp mai mult la dispoziție, și cu cei mici, pentru a zburda printre căsuțe... și mai ales cu acuarela!
(va urma)
Simona Andrușcă
Vezi și:
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!