Nu știu cum se face că în capitala țării noastre ajung destul destul de rar, ultima dată fiind acum vreo 15 ani. Iată-mă din nou aici... dar e prea mult spus „din nou”. E ca și cum aș fi venit pentru prima dată.
Drumul de la Gara de Nord în Tineretului m-a uimit! Nu atât aglomerația, cât peisajul. Clădiri de toate felurile, din diferite perioade istorice, unele mai neîngrijite ca altele. Drumul în sine, asfaltul și trotuarul parcă erau un puzzle nereușit din diverse epoci. Oameni de toate felurile viețuind (sau nu) împreună, într-un amalgam de care nu păreau nici ei conștienți.
Pipera, cu ale ei contraste, mă făcea să nu mai înțeleg nimic.
Când am zărit în depărtare primul tramvai, am crezut că e piesă de muzeu, precum locomotivele vechi din gările de tren. Însă când am văzut că mișcă, m-am speriat puțin și m-am gândit că o fi vreun ultim exemplar, ce poate merge ultimul drum. Dar aveam să văd că așa urmau să fie toate pe Bulevardul Barbu Văcărescu.
Oamenii foarte grăbiți și foarte iuți mă făceau să conștientizez mai mult decât oricând că sunt ardeleancă. Îmi veneau în minte, rând pe rând, tot felul de bancuri despre ardeleni și lentoarea lor. Mă regăsesc în ele.
Tonul, accentul bucureștenilor îmi îngreunează digestia. Parcă aștept să termine o reprezentație și să vorbească normal. Dar nu se termina nimic și normalul era chiar ăsta... cel puțin la oamenii de pe stradă, din tramvai și magazine. Trebuie să recunosc că sunt și alții pe care, după grai, nu-i mai poți cataloga regional. Ies din tipar sau sunt un cumul de tipare pe care îl transcend cu succes. Pentru acești oameni și unele locuri la fel de transcendentale merită răbdat Bucureștiul.
Iată un copac mirific pe bulevardul cu tramvaie mai sus-pomenit, pe care-l vedeam și-l credeam doar în zona mediteraneană, unde se pare că am ajuns mult mai des decât în sudul țării mele. Iar când pe acest arbore l-am văzut în toată splendoarea lui în fața Mănăstirii Stavropoleos, am zis că merită să înduri Bucureștiul cu toate ale lui!
De când crește bambusul in țară noastră? Altă uimire.
Piața Romană. Mă așteptam să fie mai „romană”, totuși, arhitectural vorbind...
Unul din obiectivele mele era Galeria de artă „Artmark”. Îl ascult acasă pe dl. Patapievici cu mult interes, despre Pascal, oricând și oricât. Dar mai e o zonă care mă preocupă în mod deosebit: lumina din sau de deasupra lucrurilor. Acest subiect rar întâlnit mă fascinează de când mă știu. Despre lumina din oameni am tot auzit... dar din lucruri, mai rar. Zona asta de filosofie care interferează cu arta și spiritualitatea, teologia chiar, e de maxim interes pentru mine. Într-un podcast la Ateneu a pomenit despre un tablou, zicând: „Aș vrea să fiu în starea în care acea lumină să fie percepția mea fizică nemijlocită. Atunci cred că aș fi într-un soi de paradis”. Aș fi vrut să văd tabloul. Nu l-a arătat. Aș vrea acum să văd tabloul. Poate îl găsesc la Artmark. E primul obiectiv pe lista mea de București.
Așa că ajung la Artmark în căutarea comorii. Singurul indiciu e că totul era într-o lumină roz. Să vedem dacă indiciul acesta mă duce la comoară. Însă locul cu comoară era atât de aglomerat... Am nimerit în toiul unei licitații. Nici vorbă să pot căuta. Dar tot am admirat, cu simțurile vizuale la maxim, ce se putea vedea printre oameni, mai mult pe după oameni. Și am plecat, în schimb, cu altă comoară: un catalog splendid cu lucrări ce m-au făcut să uit de comoara inițială! Pentru că în multe alte pânze regăsesc aceeași lumină paradisiacă. Doamne, cum ar arăta lumea fără pictori? Câtă bogăție pe acest pământ efemer, munca lor din care ei nici măcar nu au trăit pe picior mare, însă noi ne putem hrăni la infinit, și încă ce hrană! Aceea care poate submina nevoia celeilalte, primare... aceea care aduce lumină acolo unde nu pare să conteze... aceea care te poate scoate din hăul efemeritații și îți dă șansa să preguști paradisul.
Ajunsă acasă, acest catalog îmi înseninează diminețile, răsfoind în primele ore răcoroasă ale zile, în cântul cocoșilor din tot satul. Și mă ține bucuria până la orele caniculare ale amiezii, când nici frunza nu mai mișcă. Îmi ține de răcoare... și mă inspiră să iau și eu acuarela, căci pensula o iau oricum în fiecare zi!
(va urma)
Simona Andrușcă