„Va grăi cerul!”

Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Voi începe, iubiți frați, scurta predică de astăzi referindu-mă la un eveniment din viața lui Hristos petrecut cu puțină vreme înainte de Patimile Sale. Citind Evanghelia după Ioan, vedem că, după intrarea Sa în Ierusalim, înainte de a fi trădat, Hristos, ca om – deoarece era totodată Dumnezeu și om −, deci ca om, a spus: „Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăvește-Mă de ceasul acesta... Părinte, preaslăveşte-Ţi numele!” (Ioan 12:27-28).

Cu alte cuvinte, văzând mai înainte Patimile, ceea ce avea să sufere, batjocurile și ocările, Crucea și tot ce avea să se petreacă, Hristos a spus: „Acum sufletul Meu e tulburat”. Repet, aici vorbea ca om. „Și ce voi zice? Părinte, izbăvește-Mă de ceasul acesta... Preaslăveşte-Ţi numele!”. Adică: „Te rog, mântuiește-mă!” – sau, am putea spune: „Ajută-mă! Iar prin cele ce se vor petrece, preaslăvește-Ți numele!”. Și atunci s-a auzit glas din cer: „Şi l-am preaslăvit şi iarăşi îl voi preaslăvi” (Ioan 12:28). Adică: „Te-am slăvit”. Aici este vorba despre omul Iisus, deoarece ca Dumnezeu era deja slăvit. „Te-am slăvit și iarăși Te voi slăvi”.

Acest glas a venit din cer, iar Evanghelistul Ioan scrie că mulți l-au auzit, iar unii chiar spuneau: „A fost tunet”. Ce era acest „tunet” care s-a auzit din cer? Alții spuneau: „Un înger a vorbit”. Așadar, unii considerau că nu a fost doar tunet, ci auziseră deslușit glasul și spuneau că un înger Îi vorbise. Atunci a zis Hristos: „Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi” (Ioan 12:29-30). Cu alte cuvinte: „Glasul acesta din cer nu pentru Mine s-a auzit, ci pentru voi, ca voi să aflați că nu sunt doar un om, ci Fiul lui Dumnezeu, pe Care Tatăl L-a slăvit”. Firea omenească fusese deja preaslăvită, îndumnezeită, dar Tatăl avea să o preaslăvească și mai mult. Și, desigur, slava este Crucea și Învierea lui Hristos.

Acesta este un eveniment însemnat, care arată că, atunci când oamenii au evlavie și Îl iubesc pe Dumnezeu, pot auzi glas din cer. Întâlnim astfel de lucruri și în Vechiul Testament. De pildă, în Cartea Regilor, Prorocul Samuil, în tinerețe, pe când se afla în templu, noaptea, și dormea, a auzit un glas: „Samuile, Samuile...”. De trei ori a auzit acest glas, și a treia oară a răspuns: „Da, Doamne, grăiește!”. Și Domnul i-a spus ce are de făcut. Glas din cer auzeau și alți proroci, de aceea ziceau: „Grăiește, Doamne, robul Tău ascultă”. Adică: „Doamne,Tu grăiește, că eu voi asculta”. Și atunci auzeau glasul, iar apoi spuneau mai departe poporului: „Acestea zice Domnul...”.

Dar și din Evanghelii reiese, în trei împrejurări, că atunci când venea glas din cer, vorbea, de fapt, Dumnezeu. Prima împrejurare este la Botezul lui Hristos: „Acesta este Fiul meu cel iubit, întru Care am binevoit”. A doua, la Schimbarea la Față, când a venit glas din cer: „Acesta este Fiul meu cel iubit. Pe Acesta să-L ascultați”. A treia, cu puțin înainte de Patimi, așa cum consemnează Evanghelistul Ioan.

„Va vorbi Dumnezeu”

Așadar, vine glas din cer. Uneori oamenii nu-l aud, deoarece acest glas se aude în adâncul inimii. Alteori, îl aud și oamenii. Unii îl înțeleg, alții nu, alții cred că ceea ce s-a auzit este un tunet. Și în ziua Cincizecimii a fost „o suflare de vânt ce vine repede” − adică s-a auzit cum bate un vânt puternic. Este vorba de glasul cerului, nu de un fenomen natural ca tunetul sau fulgerul, ci de glasul deslușit, curat al lui Dumnezeu, Cel ce locuiește în cer, mai presus de pământ. Spunem că este „curat” în sensul că nu este zidit, ci nezidit.

M-am gândit la acest eveniment din Evanghelii pentru că Sfântul Calinic al Edessei († 8 august) îl pomenea adeseori. „Va grăi cerul!”, spunea el. De-a lungul vieții sale, când trecea prin greutăți și probleme, când avea parte de ispite, clevetiri, defăimări și tot felul de piedici, spunea: „Va grăi cerul!”. Așa cum s-a întâmplat în împrejurarea relatată de Evanghelie și în altele, consemnate în Vechiul și în Noul Testament.

Așadar, Sfântul Calinic spunea: „Va grăi cerul!”. Când cineva spune aceste cuvinte, înseamnă că face multă răbdare. Nu vrea să-și rezolve singur problemele, ci știe că există Dumnezeu și are răbdare, iar în greutățile care îi vin în viață, zice: „Va vorbi Dumnezeu”. Iar Dumnezeu chiar vorbește − în diferite moduri. Unul este când I se aude însuși glasul, altul când evenimentele vieții decurg în așa fel, încât se schimbă situațiile și datele problemei, apar alte rezolvări, și cumva omul ajunge să fie îndreptățit înaintea celorlalți.

Cel ce suferă, e chinuit, încercat, atunci când spune că „va grăi cerul” − cu alte cuvinte, că Dumnezeu va descoperi care este voia Lui −, își arată credința în Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu, răbdarea și îndelungă-răbdarea. El recunoaște că nu există doar legi naturale, ci și legi duhovnicești, și că Dumnezeu este Cel care lucrează în viața noastră.

„Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”

Și spunem în Dumnezeiasca Liturghie: „Pe noi înșine și unii pe alții, și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Pentru Sfântul Calinic, acest cuvânt era dogmă − îl primise de la Părintele Epifanie Teodoropulos, prietenul lui drag, îl scrisese pe o hârtie și-l afișase în episcopie, cu titlul: „Filosofia supremă”. Cea mai înaltă filosofie este ca pe noi înșine și pe cei din jur, „pe noi înșine și unii pe alții, și toată viața noastră” să I-o dăm lui Dumnezeu, să I-o afierosim Lui. Iar când diaconul sau preotul spune aceste cuvinte, cântărețul răspunde, în numele poporului: „Ție, Doamne!” − adică „Ție Îți închin viața mea”.

„Va grăi cerul” − și de multe ori chiar a grăit cerul în cazul Sfântului Calinic! A grăit cerul și în anumite momente ale vieții sale, dar și în perioada când a fost încercat de boală, până la urmă împlinindu-se cuvântul lui Dumnezeu: „Şi l-am slăvit şi iarăşi îl voi slăvi”. Dumnezeu l-a slăvit pe Sfântul Calinic pe pământ, după cum îi și făgăduise că îl va slăvi. Canonizarea lui a fost un glas din cer. A grăit Dumnezeu, așa cum Sfântul însuși spunea, că „va grăi cerul”. Când eu îi ziceam: „De ce se întâmplă asta? De ce se întâmplă cealaltă?”, el răspundea: „Fiule, nu te neliniști. Va grăi cerul”. Iar cerul adeseori a grăit: și prin canonizarea lui, dar și ori de câte ori se întâmplă o minune, prin mijlocirile sale, iarăși „grăiește cerul”, grăiește Dumnezeu.

Să dea Dumnezeu să spunem și noi aceste cuvinte din toată inima și să avem o asemenea curăție lăuntrică, încât să auzim glasul lui Dumnezeu și să împlinim cuvântul Lui! Căci așa vom fi slăviți, și va zice Dumnezeu: „Şi l-am preaslăvit şi iarăşi îl voi preaslăvi”. Așadar, în toate problemele pe care le întâmpinăm în viață, cu această convingere să trăim: că va grăi cerul. Să spunem: „Grăiește, Doamne. Robul Tău ascultă”. Amin.

Din predica la Dumnezeiasca Liturghie din 23 iunie 2023,

la împlinirea a trei ani de la canonizarea Sfântului Calinic al Edéssei

Traducere de Mănăstirea Diaconești