Internetul are o slăbiciune pentru restaurările ratate.
Din când în când apare câte una și face înconjurul lumii. Un înger ajunge să semene cu un personaj de desen animat. Chipul unui sfânt pare desenat pentru un joc video. Fotografiile circulă din telefon în telefon, însoțite de glume care se scriu aproape singure.
Zâmbești și mergi mai departe.
Așa am crezut că voi face și eu.
Nu demult am oprit lângă o răstignire de la marginea unui sat.
Hristos are fața albastră.
Am făcut o fotografie.
După aceea am rămas câteva minute acolo.
Crucea este îngrijită.
Lemnul a fost revopsit. Arcada poartă flori albastre și porumbei. Nimic nu pare lăsat la întâmplare.
În spate se află o casă închisă. E genul acela de casă pe care îl întâlnești tot mai des prin sate.
Pomii sunt în floare. Au fost tăiați la vreme. Iarba este cosită.
Am încetat să mă mai uit la fața albastră.
Mă gândeam la omul care ținuse pensula.
Mi-l imaginez întors acasă de Paști. După luni de muncă în străinătate, încearcă să le facă pe toate în câteva zile: să taie pomii, să mai repare câte ceva prin gospodărie, să-și vadă rudele, să treacă pe la biserică. La un moment dat ia și pensula.
Când pleacă, rămâne în urmă un Hristos cu fața albastră.
Pe drumul spre casă mi-am dat seama că mă gândisem foarte puțin la restaurare. În minte îmi rămăsese omul. Fotografia începuse să vorbească despre felul în care încercăm să păstrăm ceea ce iubim.
M-am întrebat dacă n-am făcut și eu același lucru.
Am vrut să păstrez o amintire și am acoperit-o cu nostalgie până când n-a mai semănat cu ea însăși.
Am vrut să îndrept un om și l-am făcut să semene mai mult cu așteptările mele decât cu cine era.
Se vedea mai mult mâna mea decât ceea ce încercasem să păstrez.
Hristosul cu fața albastră încă mă face să zâmbesc.
Numai că acum mă recunosc puțin și în omul care a ținut pensula.
Lucrurile de care avem grijă păstrează, fără să vrem, ceva din mâinile noastre.
Uneori ies frumos.
Alteori ies albastre.
Pr. Ioan Gînscă