Nici nu știu cum să încep aceste rânduri. Aș fi vrut să spun din toată inima: „Slavă Domnului pentru toate!”. Nu mă oprește nimic, însă nu mereu simt că Îi mulțumesc din toată inima pentru toate câte mi le dă.
Acum, când scriu, stau în vârful patului și, în timp ce aștern aici câte un cuvânt, îmi mai arunc privirea către cer. Mi-am ridicat oblonul, lăsând să intre în cameră razele tomnatice ale soarelui. Nu pentru mine, ci pentru floricelele de pe pervaz. Încerc să nu fiu chiar atât de egoistă și să nu le răpesc bucuria zilelor de toamnă.
Am un flashback: fix aceleași zile, cu privitul cerului din pat, le-a avut tatăl meu vreme de 7 ani și nu s-a plâns, ca mine. Dar asta e altă poveste...
Am ales să scriu despre această stare de ușoară neputință și pentru că am fost îndemnată, dar și pentru că, dincolo de ecran, poate se mai regăsește cineva. Dacă acum doi ani scriam despre bucuria de a duce crucea unei boli, despre cât har poate trimite Dumnezeu, tocmai ca să nu cazi sub greutatea ei, astăzi trăiesc reversul. Harul e mai puțin, pentru că nici starea nu mai e atât de gravă, dar... există!
Ce pot spune despre mine?
Fizic: au fost zile în care nu am reușit să mă dau jos din pat decât până la baie. Am preferat să nu mănânc, ca să nu-mi accentuez durerile. Amețeli, greață, stare psihică alterată... Tocmai din cauza asta, vara ce a trecut am petrecut-o mai mult în casă sau, dacă am ieșit, a fost strict de nevoie, pe distanțe scurte. Toate pe fondul unui tratament care mă ajută să fiu bine. Ciudat, nu? Toate stările astea pentru a fi bine în condițiile astea...
Psihic: schimbări rapide; acum puteam să râd, iar în câteva minute, să mă audă tot blocul. Am preferat să mă și izolez puțin, tocmai pentru a evita întrebările despre cum mă simt (deveniseră enervante), dar și pentru a nu transmite starea mea și celor din jur.
Duhovnicește: un dezastru. Dacă acum doi ani eram într-o bucurie continuă, deși starea era gravă, acum... totul pe zero. Serile de priveghere, recunosc, sau când am reușit să mai ajung pe la câte o mănăstire, au fost balsam. În rest... dusă în spate de Părintele duhovnic, de soț și de-o mână de oameni. Restul, s-au retras demult. Prea mult sau prea greu pentru ei, nu știu, dar slavă Domnului!
Da! Cam asta e imaginea de ansamblu... și totuși, Dumnezeu nu mă uită! Eu pe El, da. Dar invers... niciodată!
Bucuria nu a mai fost atât de mare, dar cât de mult a însemnat să mă ridic într-o zi din pat și să dau cu mătura prin casă! Ceva... de vis! Și nu glumesc. Efectiv, mă bucuram să văd cum intră căldura de afară, cum reușesc să adun și eu câte ceva din jur, să întind trei rufe... Nu mai zic că, acum o lună, am ieșit, după doi ani, la plimbare pe jos, fără să mă plâng că mă doare într-o parte... ba chiar am mâncat și o gogoașă! Să mai vorbesc și despre drumul la Robaia? Din Neamț și până acolo sunt 6 ore și, de condus... Nu cred că am zis cuiva, dar la un moment dat aveam dureri cumplite, însă când vedeam tot peisajul de munte din zona Brașovului... oare puteam să nu mă bucur de mănăstirea de la Robaia? Nici nu mai zic...
De fapt, asta vroiam să transmit. Că, da, uneori totul devine atât de greu de dus. Te simți o povară și, sincer, asta mi se pare cel mai dificil de purtat: să te țină cineva și la propriu, și la figurat. M-am plâns de multe ori la spovedanie că nu suport gândul acesta de a cere mereu, de a fi îngrijită, și mereu am primit același răspuns:
„Una e să nu poți, și alta e să nu vrei! Știe Dumnezeu!”.
Știe Dumnezeu, dar eu mă simțeam o inutilă. Bună de nimic! Dar chiar așa să fie? Este oare cineva „bun de nimic” în fața lui Dumnezeu?
Poate tocmai ăsta e și gândul lui Dumnezeu: să mă simt mică în fața lumii și să privesc mai des către El, Care iubește permanent, sincer și necondiționat!
Alexandrina
P.S. Deși am dureri și privesc cerul din pat, chiar mă bucur de ziua asta. Dacă tu ești sănătos, ai și mai multe motive să te bucuri de așa zile frumoase de toamnă!