(sau cerșetorul copilăriei mele)
Nu știu cum îl cheamă. Nici măcar nu știu dacă a avut vreodată nume, deși o mamă care l-a născut și l-a strigat va fi avut și el cândva. Cum l-o fi alintat? Nu știu. Dar el pe ea o strigă și acum, căci e gângav bătrânul și gura lui știrbă nu poate rosti decât atât: „Mă-măăă!”. Nuanțat, modulat după moment și stare, cu vocala înmuiată diferit, mai înaltă, mai întinsă, mai poroasă ori mai joasă. Și-așa i-a rămas numele. Pe străzile din Câmpina pe care le bate dintotdeauna, toată lumea îl cunoaște de „Mă-măăă!”.
Nu știu unde doarme, nu știu unde mănâncă, nu știu nici măcar unde se spală sau dacă s-a spălat vreodată. Nu miroase. Nu știu ce face când îi e frig, sau când îi e prea cald, căci umblă totdeauna cu aceeași șubă găurită peste cine știe câte alte straturi de haine, în aceleași cizme atât de ponosite, că nici nu vezi unde încep și unde se termină, sau cum și unde le-a înnădit cârpelile de plastic. Nu știu ce face când e bolnav și nici dacă a luat vreo pastilă în viața lui. O vreme, niște ani, nu l-am mai întâlnit și nici nu m-am mai întrebat ce-o fi cu el. Până într-o zi – cred că mă apropiam de treizeci de ani –, când ne-am oprit unul pe altul în mijlocul străzii și mi-a dat de înțeles, cu niște gesturi de-o precizie pe care și-un actor de meserie le-ar invidia, că da, mă ține minte: eram mică, eram creață și mă plimbam de mână cu Mamaia Dima, ne întâlneam mereu la piață și pe bulevard. Mamaia Dima – altă icoană a copilăriei. Mă împung lacrimile în timp ce mângâie în fața mea buclele de fum ale fetiței care am fost, zâmbește lung și strigă: „Mă-măăă!”.
Dacă l-a alintat vreodată cineva, nici asta nu știu. Încerc eu, din când în când, de fiecare dată când îl întâlnesc, pe-o bancă în fața pieței sau sprijinit de bordura de la ROMAL. ROMAL e un loc care a rămas încremenit în anii ʼ90 și de-aia intru acolo cu sete: fiindcă miroase a parizer, a ojă ieftină sidef, a deodorant Impuls și a mărfuri la vrac, cântă Ace of Base și vânzătoarele au aceleași șorțulețe, aceleași bonete, același permanent vopsit și fard strident, doar chipurile mai smochinite. Uneori, bătrânul șontâcăie pe trotuarul din fața cofetăriei, pe unde tata mă trăgea cu săniuța și prindeam fulgii pe limbă, în lumina globulie a felinarelor. Șontâcăie cu tașca găurită, toiagul noduros și încălțările rupte, surâzând dintre mustățile soioase, cu chip de prunc întârziat la celălalt capăt al vieții. Și, când mă vede, strigă: „Mă-măăă!”.
Îi dau o bancnotă pe care o apucă delicat, ca pe o aripă de fluture al cărei praf n-ar vrea să-l spulbere. Dar și la câteva monede se bucură la fel, și nu pentru că nu ar ști valoarea banilor. Se bucură viu, violent, din piept, din stomac, din mușchi, se bucură ca și cum bucuria i-ar alerga prin trupul șleampăt, hrănindu-i-l celulă cu celulă. Spatele gârbov i se-ndreaptă, i se încordează, pasul șontâc pare că vrea să-i salte, întinde mâinile murdare spre mine, mă caută cu înțeles și ochi scânteietori, zâmbește larg, aproape schimonosit, și strigă: „Mă-măăă!”.
De fiecare dată când ne întâlnim, am o strânsoare-n piept că-i ultima.
Dar nu e.
În Câmpina copilăriei mele de Edgar Geller – pe care, ca să n-o pierd, am pus-o așa de bine că n-o mai găsesc –, am dat la o pagină pe care am însemnat-o peste portretul unui cerșetor care bătea străzile urbei prin anii ʼ30. Pe atunci, Câmpina încă era un târgușor prosper, cu prăvălii la strada principală, pământ mustind de țiței și curieri care duceau pachete frumos ambalate, cu bicicleta, în aceeași după-amiază, doamnelor care le comandau prin telefon. Cerșetorul ăsta de hârtie avea un aer straniu, straniu, straniu de familiar: șubă găurită peste multe straturi de haine, încălțări rupte și cârpite, toiag noduros, barbă soioasă, tașcă… Și era gângav. Nu putea spune decât: „Mă-măăă!”.
Așa că mă gândesc că e un peregrin apter, un profet vagabond, un Zacharias Lichter care filozofează doar pe dinăuntru, căci pe dinafară e gângav bătrânul, un sfânt hoinar care așteaptă să se termine timpul, și între timp ne mai răsare când și când în cale, cerând, din ochi, de pomană: „Mă-măăă!”.
Mi s-ar părea ciudat să nu fie așa. Căci altfel cum se face că e și acum la fel de bătrân ca în copilăria mea?
M-am gândit dacă să-i fac o poză, apoi m-am răzgândit. La ce bun? Nici măcar nu sunt sigură că peregrinul meu apter nu ar fenta lentila, optica, lumina, încât să mă trezesc că n-a ieșit în cadru. Nu. Îl las așa, într-o însăilare de cuvinte din care nu cred că ar vrea să fugă. Dacă vreți să-l vedeți, mergeți de-l întâlniți.
Unde e Mă-măăă? O să-l găsiți pe una dintre străzile din Câmpina, sprijinit de bordura de la ROMAL, pe-o bancă de la piață sau șontâcăind pe trotuarul din fața cofetăriei, pe unde tata mă trăgea cu săniuța. Luați-i o gogoașă, un covrig, un fruct sau un sendviș cu parizer. Într-un rând a refuzat ceaiul fierbinte, deși temperaturile erau cu minus. A vrut apă. Dați-i câteva monede, nu contează câte, sau o bancnotă verde pe care s-o apuce delicat, cu degetele lui de prinț doar deghizate-n jeg și vitiligo. Se va bucura la fel. Din răsputeri. Și va striga după voi îndelung, cu chiote zvâcnind de mulțumire: „Mă-măăă!”. Mergeți de-l întâlniți. O să-l găsiți negreșit.
Până într-o zi.
Anca-Maria Pănoiu