Unchiul Constantin – pentru toți, simplu și drag, Costi – a fost un moț din Apuseni plin de viață, cu vorba bună mereu la el și cu o inimă largă cât muntele. Era dintre acei oameni rari care iubesc firesc, fără să facă din asta o virtute afișată. Un om care își lucra sfințenia zi de zi, fără să știe că o face. Știți cum e să întâlnești un om care trăiește în Hristos fără să vorbească despre asta? Așa era unchiul Costi. Sărea în ajutorul celor din jur fără să întrebe cine sunt: rude, vecini, preoți, prieteni sau cunoscuți ai cunoscuților. Nu făcea diferențe. Nu cântărea. Ajuta. Și o făcea cu zâmbetul pe buze, cu gluma potrivită, cu o bucurie molipsitoare care te ridica, te liniștea, te binedispunea.
Avea frică de Dumnezeu și multă cumințenie. O așezare lăuntrică pe care nu o mai întâlnești des. De aceea simt nevoia să vorbesc despre el. Pentru că oamenii buni trebuie pomeniți. Pentru că avem nevoie să știm că există. Într-o lume care caută zgomotul și senzaționalul, Dumnezeu ne-a dăruit oameni simpli, care Îl poartă pe Hristos în ei, tăcut și lucrător. Unchiul Costi a avut șapte frați (doi băieți și cinci fete) și a fost un bărbat pe care te puteai bizui oricând. Eu l-am cunoscut ca unchi prin alianță, odată cu căsătoria mea cu nepotul lui – cu care seamănă atât de mult la caracter. Din prima clipă i-am simțit dragostea. Era ca o sobă caldă: nu spunea ceva neaparat spectaculos, dar simțeai cum te încălzește. Cum te odihnește.
A fost dedicat familiei, muncitor, energic, mereu în mișcare. Și profund credincios. Mergea nu doar la biserica din satul lui, ci și prin satele din jur, la slujbe, la masluri, acolo unde era nevoie de ajutor. Îi sprijinea pe preoți fără zgomot, fără pretenții. Preotul din sat a plâns când a aflat că a trecut la Domnul. „Costelaș este o pierdere imensă”, a spus. Era mâna lui dreaptă. Unchiul Costi a iubit mult taina spovedaniei și a sfintei împărtășanii. Ultima spovedanie și împărtășanie le-a cerut cu râvnă adâncă. Parcă avea o presimțire lăuntrică că se apropie întâlnirea cea mare. Și s-a pregătit pentru ea cu pace.
Pentru că avea simțul umorului și iubea copiii, era chemat adesea să se îmbrace în Moș Crăciun cu ocazia sărbătorilor. Asculta poezii și colinde, râdea cu cei mici, se plimba din casă în casă până târziu în noapte, aducând bucurie. Nu obosea. Sau, dacă obosea, nu se plângea. Puțini știu că, în tinerețe, a făcut armata la Garda de Onoare, în București, fiind remarcat pentru calitățile sale. Așa era el: drept, demn, respectuos. Un om al păcii. În preajma lui nu puteai vorbi de rău pe nimeni. Avea darul împăcării și al liniștirii sufletelor. Pentru mulți dintre cei apropiați a fost un stâlp. Și ne va lipsi nespus. Dar Domnul l-a trecut la El așa cum și-a dorit: în somn, liniștit. Spunea adesea că nu vrea să deranjeze pe nimeni. Nici plecarea lui n-a fost o povară pentru alții.
De ce scriu despre unchiul Costi? Fiindcă cred din toată inima că unchiul Costi a fost unul dintre acei oameni buni pe care Dumnezeu îi așază printre noi ca să nu uităm cum arată dragostea trăită în Hristos. Fără vorbe mari. Fără pretenții. Cu zâmbet, cu muncă, cu rugăciune și cu inimă deschisă. Dumnezeu să-l odihnească în pacea Sa, între cei drepți. Iar nouă să ne dăruiască puterea de a-i urma exemplul.
Andreea Macra