Un zâmbet

Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului și Sfântului Vlasie

Domnule Viceprimar, doamnă directoare, iubiți credincioși care sunteți de față, dragi medici și asistente, toți cei din personalul administrativ, mai întâi de toate, vă urez tuturor: „La mulți ani” pentru sărbătoarea de ieri, pe care noi abia astăzi o ținem și aici, la Centrul de Sănătate, prăznuindu-l pe Sfântul Pantelimon, făcătorul de minuni. El a fost și medic, și sfânt în același timp, lucru deosebit de important!

Orice om are meseria lui, dar Biserica ne învață că, pe lângă meseria și misiunea pe care o are în Biserică ‒ unul este necăsătorit, altul căsătorit, unul monah, altul preot, alții au felurite meserii ‒, pe lângă acestea, putem deveni și sfinți. Când spunem că putem deveni sfinți, înțelegem prin acest lucru îndeosebi să dobândim dragostea, acea dragoste despre care Sfântul Apostol Pavel spune că „nu caută ale sale” (I Corinteni 13:5). Dragostea nu-și urmărește propriul interes, adică nu se caracterizează prin iubirea de sine. Este ceea ce spun medicii, așa cum bine știți, atunci când omul are o problemă de sănătate: „Din analizele de sânge reiese că în organism există o afecțiune, acolo, acolo și dincolo, și trebuie tratată”. Apoi se identifică problema, la un anumit organ, la un anumit membru al trupului, și se începe tratamentul.

De exemplu, celulele canceroase sunt caracterizate prin iubirea de sine, deoarece lucrează doar pentru sine. Cu totul inexplicabil, o celulă își schimbă modul de funcționare și începe să trăiască pentru sine, să absoarbă și să exploateze celulele din jurul ei doar pentru propriul folos, și astfel ia naștere tumora. Ce înseamnă aceasta? O celulă trebuie să dea viață, trebuie să lucreze și să se multiplice și să ajute și celelalte celule. Dar când o celulă a organismului uman trăiește doar pentru sine și le exploatează pe toate celelalte și, în esență, se folosește de ele ca să se hrănească pe sine însăși, atunci se formează tumora canceroasă. Aceasta este doar una dintre consecințe; am dat doar un exemplu.

Astfel, atunci când cineva, în societate fiind, trăiește doar pentru sine, și vrea totul doar pentru sine, și vrea ca toți ceilalți să-l slujească doar pe el, acest lucru înseamnă că omul este bolnav. Această dragoste nu este adevărată, ci o dragoste canceroasă, dacă ne gândim la exemplul anterior. Este o dragoste canceroasă! O dragoste care are în ea iubire de sine. Ea nu se deschide spre celălalt și nu-l iubește. De aceea, trebuie să dobândim adevărata dragoste, care este deșertare de sine, este dragoste chenotică, dragoste jertfitoare, așa cum ne-a arătat Însuși Hristos.

Hristos ne-a arătat o dragoste care nu cerea nimic pentru sine, ci dăruia totul. Și, la sfârșit, S-a urcat sus, pe Cruce, S-a răstignit pentru noi și Și-a vărsat sângele pentru noi. Aceasta este dragostea pe care ne-a predat-o Hristos și pe care trebuie să o împlinim pentru a fi sănătoși. Aceasta este sfințenia.

Prin urmare, noi nu ne dăm seama că suntem bolnavi sufletește și egoiști. În tot ce facem ne interesează mai întâi ce avem noi de câștigat, ce avantaje dobândim... Dacă nu am nimic de câștig, nu mă ocup de problema celuilalt. Aceasta este o boală! O boală sufletească gravă! Să spui: „Nu mă interesează, dacă nu am niciun câștig!” sau: „Ce-mi iese mie de aici? Nimic? Atunci nu mă privește” ‒ avem aici de-a face cu o boală de natură sufletească, psihologică și duhovnicească.

„Un cuvânt bun, un zâmbet, un sfat”

Așadar, am săvârșit astăzi Dumnezeiasca Liturghie pentru sănătatea trupească a dumneavoastră, a tuturor, medici și asistenți. Este foarte important să fiți sănătoși, pentru a vă putea dărui și celorlalți. Imaginați-vă acum că vine aici un om care se luptă cu o boală gravă, care se gândește în sinea lui că va muri, și îl întreabă pe medic: „Doctore, ce înseamnă asta? Sunt pe moarte?”. Și dă peste un medic ursuz. Sau peste un medic care, în timp ce omul îi vorbește, parcă e în lumea lui. Atunci omul nu primește atenție. Dar bolnavul care vine aici vrea să găsească ceva, orice, un zâmbet, o „Bună ziua”, o „Bună seara”, „Nu-i nimic grav”, ceva optimist, „Totul va fi bine! Nu-ți fie teamă!”. Așteaptă ceva de felul acesta.  

Un preot bătrân, care era consilier administrativ la o Mitropolie, mi-a spus următoarele: „Când o să devii Mitropolit, să ții rânduiala pe care o țin și eu. Cine intră în biroul meu trebuie să primească neapărat ceva, trebuie să-i dau ceva: fie un cuvânt bun, fie un zâmbet, fie un sfat... Iar dacă avem, îi dăm și ceva dulce”. Astăzi însă cine mai are nevoie de dulciuri? De obicei, ne ferim de ele din motive de sănătate. Deci fiecare om care vine la birou trebuie să plece cu ceva. Fie și numai cu o vorbă bună.

Domnule Primar, domnule Viceprimar, omul trebuie să primească o vorbă bună, un sfat, un zâmbet. Cât de important e să trăim mereu cu zâmbetul pe buze! Să le zâmbim oamenilor. Asta înseamnă libertate interioară. Când omul este rob înlăuntrul său unor patimi, unor gânduri și cugete, atunci nu se poate deschide față de celălalt, nu-și poate deschide sufletul, ci se închide în sine însuși.

Desigur, și dumneavoastră aveți probleme, și noi, care avem funcții administrative, avem propriile noastre probleme. Nu ducem nici noi lipsă, le avem și noi pe ale noastre. Avem probleme cu cei din jur. Dacă cineva este căsătorit are probleme tipice: fie cu soția, fie cu soțul, fie cu copiii, fie cu ce-i aduce viitorul... Omul nu este doar într-o funcție de conducere. Cu toate acestea însă, când merge la birou, trebuie să aibă conștiința că se află acolo pentru ceilalți. Nu se află acolo nici pentru soție, nici pentru soț, nici pentru copii. Să-și spună: „Acum sunt aici pentru ceilalți”. Aceasta este lucrarea lui. 

Iar când se termină programul de lucru, trebuie să uităm problemele de la birou. Nici eu nu reușesc aceasta, nu pot s-o împlinesc, pentru că-mi reiau lucrul imediat după masă. Cum termin masa, și încep treaba, nu mă odihnesc nicio clipă! Nu mă culc niciodată după-amiaza, nu m-am dus niciodată să mă întind puțin, o jumătate de oră, o oră... Ce fac, în schimb? Imediat după masă încep să scriu, să citesc, să pregătesc diverse ‒ de exemplu, predicile. Acum, în această vară, după Paște, am pregătit cele treizeci de cuvântări pe care le voi ține la postul TV Lyhnos de la 1 noiembrie până la sfârșitul lunii mai. Le-am pregătit pe toate. Și am mai pregătit și toate prelegerile pe care trebuie să le țin până la Crăciun. Sunt aproximativ cinci-șase prelegeri, la Sinod, la simpozioane organizate de Biserică ‒ toate sunt gata deja. Pentru că am o strategie personală: nu amân problemele pe care le am de rezolvat. Dacă omul le lasă, atunci când va merge la culcare, își va aduce aminte: „Am de făcut și cutare lucru!”. Se duce iar să se culce, dar își mai amintește de ceva: „Am de făcut și celălalt lucru!”. Așadar, când mi se spune că am de rezolvat o problemă, îndată, în ziua următoare, o pregătesc și gata! Nu mai am stres. Alung stresul prin faptul că nu amân problemele care așteaptă rezolvare. Este o rânduială pe care o țin și, astfel, sunt mereu liber și liniștit, nu am niciun stres. Ies în întâmpinarea lucrurilor, pentru că a le preîntâmpina este mai mare decât a le rezolva.

„Dacă aruncăm cu aurul în celălalt, putem să-l omorâm”

Vă urez tuturor „La mulți ani!” și multă sănătate. Desigur, nu putem avea toți sănătate; la un moment dat, vom trece fiecare printr-o boală. În orice caz, vă dau un mic sfat: Să aveți grijă ca oricine vine aici să plece cu ceva de la voi. Și nu la medicamente mă refer; să le primească și pe acestea. Ci să primească un zâmbet!

Bolnavii, atunci când se duc la doctor și întreabă: „Doctore, ce am?” ‒ voi știți mai bine ‒, sau întreabă: „Doctore, cum mi-au ieșit analizele?”, să știți că atunci bolnavul nu așteaptă să-i spui ce ai de spus, ci vrea să afle ce-i ascunzi! El va încerca să pătrundă dincolo de cuvinte. Tu îi spui: „Ești bine, totul merge bine, nu-i nimic grav, nu-i nicio problemă...”; iar el te ascultă, dar în acel moment caută să te studieze, să vadă ce se ascunde dincolo de cuvinte. Își spune în sinea lui: „Ia să văd! Ce-mi ascunde? Ce nu-mi spune?”.

Prin urmare, trebuie să fim deschiși, să spunem și adevărul, dar să-l spunem într-un mod cât mai frumos. La Sfântul Paisie a venit odată un scriitor din Tesalonic, care socotea că trebuie să le spunem oamenilor tot ce ne vine la gură, chiar să-i înjurăm... Orice avem în minte, să-i spunem celuilalt, atâta vreme cât credem că spunem adevărul. Atunci Sfântul Paisie i-a zis: „Aurul este de mult preț, dar dacă aruncăm cu el în celălalt, putem să-l omorâm”. Așadar, și aur să fie, nu putem să dăm cu el în cap celui de lângă noi. Trebuie să i-l dăruim într-un mod foarte frumos.

 Îmi amintesc de o situație grăitoare. Când Sfântul Calinic, Starețul meu, se afla la spital, în Atena, a venit să-l viziteze Mitropolitul Augustin Kandiotis al Florinei ‒ ați auzit de el, avea un cuvânt foarte mustrător. Spunea în predici: „Asta-i așa, asta-i așa...”, și tot zicea și zicea. Ei, e nevoie uneori și de un astfel de discurs. A venit, așadar, la patul de spital al Sfântului Calinic și a început să plângă atunci când l-a văzut; îl cunoscuse înainte. Și zicea: „Calinic, Calinic, tu mereu cu vata, eu mereu cu biciul...”.

„Tu mereu cu vata...”. Vedeți, acesta este Sfântul: mereu cu vata! Iar voi știți, căci o folosiți. Când zic „vată”, mă refer la o vorbă blândă, bună. Pe o rană nu punem direct spirt. Spirtul e foarte bun, ajută în unele situații, dar nu-l punem direct pe rană. Pe rană pui vată, ușor, ușor...

Prin urmare, să aveți grijă ca cei care vin aici să găsească ceva la voi: un cuvânt blând, un sfat, o mângâiere... Ceva, cât de mic, să primească. Să vină cu drag aici, să plece încurajați că va fi bine.

Să rămâneți cu bine. Multă sănătate și... un zâmbet!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi.

Predică la hramul Sfântului Pantelimon ‒

Centrul de Sănătate din Nafpaktos, 28 iulie 2025

Traducere de Mănăstirea Diaconești