Este în vacanța inter-semestrială. Mă bucur atât de mult să-l văd din nou acasă, să ne mai săturăm de vorbă... Inițiez o discuție de suflet și-i împărtășesc cât de dor îmi era să mai comunicăm, să fim aproape.
„Dar cu o distanță totuși, cred că-ți dai seama!”, mă previne el rațional și hotărât să-mi amintească de permanentele limite.
„Desigur”, îl liniștesc ca totdeauna. Dar în suflet mi se redeschide hăul.
Cum ai gândit Tu oare toate astea, Părinte? Adevărat este că Însuți ai spus că va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se uni cu femeia sa. Adevărat că toată psihologia susține distanța, limita, deplina libertate, chiar și de a fi pe deplin părăsită ca mamă de fiul tău. E dreptul lui. Ce pot spune eu în fața libertății? E adevărat că bunul meu simț (uneori exagerat) nici nu-mi permite să „descos” copiii, să intru peste sufletul lor... așa că, deși aș păstra o așa-zisă distanță, a respectului pentru intimitatea lor, mă doare atât de tare când mă previn, reci și parcă speriați ca nu cumva să le încălecat teritoriul. Devin în ochii lor un intrus, o amenințare.
Și mă întreb mereu: Cum să viețuiesc? Cum să înțeleg, să trăiesc condiția de mamă? Ca mamă te implici desăvârșit. Iubești până la una cu el, până a uita de tine însăți. Apoi ești anunțată că buletinul tău s-a încheiat. Ai expirat. Și este chiar susținere teoretică și teologică pentru asta.
Iar tu, eu?
Cum voi rămâne atârnată deodată așa, într-un văzduh? Vid? E greșit cum am iubit? Ce am de făcut acum? Când el, cel care până mai ieri își atârna existența de tine, alerga cu tot sufletul în brațele tale, el, cel care își lipea năsucul de nasul tău și ne pierdeam unul în inima celuilalt cu dumnezeiască iubire, acum vrea neapărat să fie un străin sigur că-l vei lăsa în pace. Te privește ca pe un eventual agresor emoțional. Probabil că trebuie să rămân suspendată între cer și pământ, zbătându-mă să mă agăț de Tine?
E șocant. Cum să-i spui unei mame să nu mai fie mamă? Să nu mai trăiască înlăuntrul ei așa cum îi simte inima de mamă?
Nu știu să fiu... Sau poate am dreptul să fiu la fel, însă fără ca el să știe. Fără manifestări externe.
Oricum, e o rană crudă cel puțin pentru inima mea felul în care cel ce-mi cânta până mai ieri „E ziua ta, mămico, în dar ți-am adus inima...”, cu gurița plină de zâmbete largi, cu ochișorii strălucind în lumini cerești, gesticulând în jurul brațelor mele, acum să uite și când e ziua mea de naștere, să nu conteze nici măcar teoretic astfel de evenimente. Sau cum cel pe care l-am crescut cu nespusă afecțiune să fie acum incapabil de emoție. Pur și simplu, să nu intuiască nimic din ce înseamnă sentimentul iubirii. El, cel adormit cu cântec de leagăn, mângâiat și alintat, iertat și scăldat în iubire... Nu înțeleg unde rămân toate astea, de care el nici nu pare să (mai) știe...
Vreau să am puterea să mai iubesc, să mai cred că toate nopțile nedormite din zbuciumul dragostei, că strânsul la piept cu nesaț și deplină rugăciune, pupatul piciorușelor și cântecul de leagăn izvorât din dorurile sfinte ale inimii au un rost! Au un rost!
Înțeleg a mia oară câtă Iubire este Domnul, dacă după atâtea milioane de ani de trădări ale dragostei Lui (incomparabile cu a mea), El mai iubește încă nespus de dulce. După atâtea miliarde de suflete create de El, nu doar născute, îngrijite și ținute în viață prin Duhul Lui, care apoi L-au uitat, pur și simplu (cel mai dramatic!), I-au întors spatele cu nepăsare, pentru lume, El tot naște oameni, tot aduce pe lume prunci, bucură, botează, arată iubire...
Mama chiar are o condiție martirică. Nu are loc comoditatea în viața ei. Ea trebuie să-și nască permanent copiii. Permanent. Și câte rabdă...
Maria Tudor
Fotografie de Vika Glitter / pexels.com