.webp)
Încerc să scriu câteva rânduri care să fie pentru tine, cititorule, o lectură de maximum trei minute, iar pentru mine o scurtă reflecție. Nu de alta, dar în perioada asta parcă toți fugim (nu fac nici eu excepție): fugim de colo-colo, dintr-o obligație în alta, dintr-un gând în altul. Oare unde? Spre ce? Nu știu dacă am răspunsuri clare, dar măcar am această mică bucurie: conștientizez fuga și, uneori, îmi pun singură piedici. Așa, ca să mă mai opresc. Nu fără un strop de autoironie.
În slăbiciunea mea, îmi fac și eu liste de sfârșit de an. Acum, când ne mai despart doar câteva zile de 2026. Nu sunt liste spectaculoase. Sunt încercări stângace de a aduna ce a fost. Din toate experiențele trăite – reușite sau nu – încerc să învăț ceva. Nu pentru a le clasifica, ci pentru a le așeza. Față de anul care a trecut, simt recunoștință. Multă. Simt că am ieșit din survival mode. Acel mod în care nu mai apuci să trăiești, ci doar să reziști. Să duci. Să supraviețuiești. Când ieși de acolo, nu te întâmpină neapărat liniștea, dar începi, încet, să respiri altfel. Am înțeles – nu teoretic, ci dureros de concret – că, atunci când te lovești de moarte, parcă altfel privești viața. Cred că medicii, cei care văd moartea zilnic, trăiesc altfel fiecare dimineață (merită toată aprecierea noastră). Altfel fiecare clipă. Moartea nu te face neapărat trist, ci te obligă să vezi ce contează cu adevărat.
Ce simt la sfârșit de an? Recunoștință. Că sunt în viață. Pentru tot ce a făcut Dumnezeu în viața mea și în viețile celor dragi mie. Nu am înțeles mereu de ce a îngăduit anumite situații. Și, sincer, nici nu (mai) caut neapărat explicații. Cred, cu pace, că toate sunt spre mântuirea mea. Chiar și cele care au durut. Poate mai ales acelea. Știu că nu toți anii sunt la fel. Unii vin cu liniște, alții cu încercări. Unii se lasă purtați ușor, alții ne cer toată puterea. Dar cred că, dincolo de ce aduce fiecare an, contează cu Cine îl trăim.
Hristos S-a întrupat Om. Datorită Lui, moartea nu mai este capătul drumului. Dacă mă bucur că eu și cei dragi suntem încă în viață, cu atât mai mult saltă inima în mine la gândul că Hristos este cu mine. Că nu sunt singură. Că nu suntem singuri. El a spus că nu ne va părăsi niciodată. Cred că aceasta este cea mai mare declarație de dragoste posibilă. Pruncul și Copilul Emanuel a trăit în deplină smerenie. Un sat mic, neștiut de nimeni. O viață tăcută. El, Care era slăvit de cetele îngerilor. Și mă gândesc cât de des alergăm noi după recunoaștere, după validare, după zgomot. Uităm, poate, că adevărata viață se trăiește altfel. Noi, de fapt, suntem suma dorințelor și a gândurilor noastre. De aceea contează atât de mult ce hrănim în noi. Și cât de binecuvântați suntem că ne putem împărtăși cu Hristos. Sufletul meu flămânzește după El.
Pentru anul 2026, și nu numai, îmi doresc: să-L am mereu pe Hristos Domnul lângă mine. Îmi doresc curaj. Atunci când apar situații care par extrem de grele, îmi doresc puterea de a crede că totul este spre binele meu. Îmi doresc ca inima mea să bată pe ritmul bucuriei în Hristos. Să mă bucur de lucruri așa cum sunt. De oameni așa cum sunt. Îmi doresc să mă bucur de ai mei și, împreună, să ne bucurăm de Domnul și în Domnul. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă trezesc dimineața și văd lumina soarelui.
Și tot ce îmi doresc mie, vă doresc și vouă.
Andreea Macra
