Uitaţi‑vă la Cruce!

Ne vorbește Părintele Nikon Vorobiov

Suflet drag, sărman, scump! Cu toţii ne aflăm pe tărâmul duhurilor căzute, la toți păcatul ne-a spurcat, ne-a strâmbat şi mintea, şi inima, şi voinţa, pe toţi ne stăpânesc aceste duhuri prin firea noastră căzută, ne întunecă mintea, ne insuflă tot felul de gânduri care ne depărtează de Dumnezeu, ne slăbesc credinţa, ne spurcă inima, ne înăbuşă voinţa de a face binele, de a lucra poruncile evanghelice, şi ne stârnesc aplecarea către păcat. Unul singur a putut spune: „Vine stăpânitorul acestei lumi şi nu are nimic în Mine” – iar în noi toţi, stăpânitorul acestei lumi are foarte mult, şi prin aceasta ne face neobosit tot felul de răutăţi. De asta ne putem da seama cu uşurinţă dacă ne vom cerceta pe noi înşine. Oare trebuie din această pricină să ne tulburăm, să ne descurajăm, să cădem cu duhul noi, care am primit de la Dumnezeu porunca: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea”? Hristos a biruit lumea şi diavolul − cu noi este Dumnezeu!

Bineînţeles, prin propriile puteri nu putem face nimic, nu‑i putem alunga pe vrăjmaşi, nu putem scăpa de lucrarea lor asupra noastră – însă avem o putere mare, care e numele Domnului nostru Iisus Hristos. Chemarea cât mai statornică a acestui nume înfricoşător pentru duhurile căzute le alungă pe ele, le face neputincioase, iar în noi întăreşte credinţa, curăţește inima, sălăşluieşte nădejdea slobozirii de păcat, întăreşte voinţa spre bine, reface chipul lui Dumnezeu pe care l-a îngropat viaţa păcătoasă, deşartă – pe scurt, îl creşte pe omul cel nou.

Numele lui Iisus Hristos, mai ales dacă omul se împărtăşeşte des, este frământătura care‑l sileşte să dospească pe omul vechi şi îl preface în omul nou. Chiar dacă toată viaţa noastră s‑a scurs în păcat şi în robia vrăjmaşului, dacă măcar în al unsprezecelea ceas ne‑am dat seama de acest lucru, ne‑am frânt inima şi am hotărât să ne întoarcem în „casa părintească”, ne va întâmpina nemărginita iubire dumnezeiască, ne va îmbrăţişa, ne va curăţi, ne va îmbrăca în veşmântul slavei şi ne va umple de bucurie pe vecie. „Pe cel ce vine la Mine nu‑l voi scoate afară”. „Încă departe fiind el, l‑a văzut Tatăl său şi I s‑a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l‑a sărutat”.

Şi dacă ne aflăm departe, departe de Domnul prin păcătoşenia noastră, dar am hotărât să mergem la El, El iese în întâmpinarea păcătosului, îi iartă totul şi îl duce în Împărăţia Sa, Împărăţia iubirii şi bucuriei.

Dragă, iubită soră! Să nu ne descurajăm, de vreme ce avem asemenea Domn! Uitaţi‑vă la Cruce: „Aşa a iubit Dumnezeu lumea, că pe Fiul Său cel Unul Născut L‑a dat, ca oricinecrede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Dumnezeu este Iubire. Poate, oare, Iubirea să fie nepăsătoare faţă de pieirea, de suferinţa celui iubit? Scriptura nu spune că Dumnezeu are iubire de oameni, fie aceasta şi dumnezeiască, ci că Dumnezeu ESTE Iubire. Aşadar, dacă vrăjmaşii vor semăna îndoială, frică, deznădejde şi toate celelalte, să nu staţi de vorbă cu ei, să le întoarceţi spatele, să vă uitaţi la Răstignire, să vă amintiţi toate cuvintele evanghelice în care se arată cu osebire iubirea dumnezeiască, să chemaţi numele Domnului nostru Iisus Hristos, iar vrăjmaşii vor pieri.

Nu e păcat de neiertat afară de păcatul nepocăit. Toate păcatele noastre, mari şi mici, nu sunt decât o piatră aruncată în marea milostivei iubiri a lui Dumnezeu. Va pieri doar cel ce singur vrea să piară.

Din „Cum să trăim în lumea de azi” de Cuviosul Nikon Vorobiov

(Editura Sophia, 2014)