Ucenicii Crucii şi ai Împărăţiei lui Dumnezeu

Ne vorbește Părintele Zaharia de la Essex

Credinţa noastră nu este numai un fapt lăuntric, ci oglindeşte întotdeauna vremurile în care trăim ca şi creştini. Părinţii veacului al patrulea − perioadă de mare însuflare şi înflorire duhovnicească a Bisericii − au arătat în repetate rânduri că, în vremurile din urmă, creştinii nu vor mai putea purta asprimea nevoinţei ascetice, nici săvârşi faptele dumnezeieşti ale Părinţilor din vechime. Ei au adăugat însă că cei ce vor izbuti numai să păstreze credinţa vor primi mai multă slavă în ceruri decât Părinţii care făceau minuni şi înviau morţii.

Aşadar, privilegiul epocii noastre este acela de a păstra plinătatea credinţei, iar aceasta presupune o măsură a harului mai mare chiar decât aceea a Părinţilor care înviau morţii. Acelaşi lucru îl exprimă şi cuvintele Domnului: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pămant?”. Cu adevărat, mare şi minunat lucru va fi dacă oamenii vor izbuti să păstreze credinţa până la a Doua Venire a lui Hristos! Neîndoielnic, Dumnezeu ne va judecă ţinând seama de generaţia noastră, de vremurile în care trăim. Părintele Sofronie spunea că fiecare om este o frunzuliță în uriaşul copac al omenirii, iar viaţa lui nu poate fi despărţită de viaţa semenilor săi. Prin urmare, dacă vremea noastră se caracterizează prin căderea de la credinţa Părinţilor noştri, atunci faptul că reuşim să păstrăm această credinţă, în ciuda apostaziei generale care ne înconjoară, este un lucru de mare cinste înaintea lui Dumnezeu.

Trebuie însă să fim hotărâţi: fie trăim potrivit credinţei noastre, fie murim. Cartea Apocalipsei ne reaminteşte că nu ne este îngăduit a ne amăgi cu falsa siguranţă oferită de aşa-zisa „linie de mijloc” − a nu fi nici rece, nici fierbinte. În zilele noastre asistăm la o creştere dinamică a răului, care ne înghite pe toţi în valul mereu crescând al fărădelegii. Ca şi creştini, se cuvine însă să ne angajăm într-o altă creştere dinamică: o mişcare în direcţie opusă, menită să ne apropie, iar nu să ne îndepărteze de Dumnezeu, astfel încât până şi răul să ne fie un imbold spre săvârşirea binelui. Având darul deosebirii şi cunoscând taina căii mântuirii pentru fiecare persoană în parte, Părintele Sofronie ştia cum să-i ajute pe cei care îi cereau sfatul în necazuri şi în suferinţe. El era încredinţat că până şi cele mai tragice împrejurări ne pot aduce folos duhovnicesc, însă răspunderea pentru calea pe care o alegem este în întregime a noastră: fie ne complacem într-o stare de lâncezeală duhovnicească, fie ne angajăm în creşterea dinamică a vieţii în Dumnezeu.

Urmările duhovniceşti ale acestei alegeri sunt descrise în Cartea Apocalipsei: „Cine e nedrept să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat să se spurce încă. Cine este drept să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt să se sfinţească încă”. Iar atunci când vorbeşte despre taina Împărăţiei Cerurilor în Pilda talanţilor, Domnul le spune celor ce au izbutit să înmulţească talanţii încredinţaţi lor: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune”. Cu alte cuvinte, creştinul nu este numai ucenic al Crucii, ci şi al binecuvantării Împărăţiei lui Dumnezeu, căci urmând calea Crucii, el se face ucenic al vieţii binecuvântate ce izvorăşte din Crucea şi din Învierea Domnului.

Prin urmare, dacă dorim să auzim şi noi în Ziua de Apoi cuvintele lui Hristos: „Bine, slugă bună şi credincioasă...”, trebuie să dobândim acea credinţă nestrămutată care este atât de bineplăcută Domnului.

Din „Adu-ți aminte de dragostea cea dintâi”

(Editura Doxologia, 2015)