Abia când ajunse sus îi mai pieri din frică. Aici, în bisericuţa din stâncă, se simţea în siguranţă. ÎI urmăreau să-l prindă de câteva zile. Nici el nu ştia de ce. Se uită lung la urmele de sânge de pe picioare şi mâini. Buricele degetelor încă îi mai zvâcneau. Străbătuse un drum lung şi greu. Norocul îi venise de când o apucase atunci, sus, pe poteca aceea din dreapta. Părea că nu duce nicăieri, dar ceva îl împingea într-acolo. Apoi toate crengile care-i biciuiau obrazul, şi stâncile care îl înţepau în tălpi, şi vântul care şuiera ameninţător în noapte; linişte şi întuneric. Doar zgomotele celor care-l căutau se auzeau în spate, din ce în ce mai stins. Se gândise că nu se poate să nu găsească un adăpost acolo, de unde sclipea o luminiţă prin fereastra mică. Găsi uşa deschisă şi intră. Asta fusese. Acum se lungi pe podea, să se odihnească un pic.
Nu-i venea să creadă că scăpase. Altceva nu ştia să facă. Primele amintiri îi începeau cu bilele pe care trebuia să le arunce în sus şi să le prindă fără să-şi mişte privirea. Îşi aduse aminte de cei pe care îi veselea şi ochii îi sclipiră jucăuşi. Întotdeauna când zâmbea îşi înălța colţul gurii, ceea ce îi dădea un aer şăgalnic. Ca saltimbanc, nu făcuse decât să aducă bucurie celorlalţi. Şi asta îi umplea şi lui inima. Nu ştia de ce, dar atunci când îi vedea pe cei adunaţi la spectacolele lui, simţea cum îi cresc aripi din inimă şi vrea să zboare. Aşa era de fiecare dată. Acum însă se terminase. Înţelegea că n-o să-i mai fie îngăduit să facă asta niciodată. O umbră de tristeţe îi întunecă pentru o clipă chipul. Se mângâie la gândul că viaţa e mai importantă decât meseria. Bine că măcar a reușit să scape! O să vadă ce va face în viitor. Oboseala zilelor trecute îl apăsa prea tare ca să se mai poată gândi la ce va fi.
Acum era bine; în acest vârf de stâncă se simţea în siguranţă. Ceva neştiut îi purtase pașii până aici, ceva atât de tainic, încât nu putea să-l definească. Dar sufletul lui curat îl simţea. Ştia că se petrecuse o minune, din acelea pe care nu le poţi înţelege decât dacă treci prin ele. Se uită jur-împrejur prin bisericuţă la chipurile zugrăvite pe pereţi. În lumina pâlpâindă a candelei se mişcau bărbi lungi, spade şi armuri, broboade, cai şi balauri, pe care ochii lui mari îi parcurgea curios ca pe o carte de basme. Se simţea pătruns într-un univers aparte, asemenea unui mare teatru, cu poporul adunat roată să-l privească. Acest gând îl entuziasmă şi făcu râzând o piruetă, după care o înclinare uşoară a corpului în semn de reverenţă. Privirea i se opri pe o scenă mare zugrăvind o mamă cu pruncul în braţe. Era aşa de impunătoare, şi avea o privire atât de caldă cum nu mai întâlnise niciodată.
– Aceasta trebuie să fie împărăteasa, gândi, şi mai făcu o plecăciune.
Amintirile îl purtară departe, la povestirile bătrânului cu care petrecuse o noapte adăpostindu-se într-un hambar. Acolo aflase de mama şi pruncul cu chip de bărbat, despre care se spunea că înviase după ce fusese răstignit, de ajutorul pe care îl primeşti dacă ridici ochii în sus şi ceri din inimă să ţi se împlinească ceea ce doreşti, despre paza şi ocrotirea care ţi se dăruiesc. Pe el îl scăpase cu viaţă chiar fără să o ceară. Voia să mulțumească cumva, dar se simţea ruşinat de condiţia lui. Ştia că ar fi trebuit să stea în genunchi, aşa cum îl văzuse pe bătrân stând înainte de culcare. Dar o să mulţumească aşa cum ştia el. Va face cel mai frumos spectacol. Ultimul şi cel mai frumos. Zâmbi larg şi inima i se înflăcără. Se uită la împărăteasă şi i se păru că o vede clipind scurt, în semn de încuviinţare. Parcă tot teatrul se însufleţi dintr-odată. Treptat, forfota spectatorilor se potoli şi toţi se aşezară la locurile lor, în aşteptare. Mâinile îi erau fierbinţi pe bilele aruncate în sus, care formau un cerc din ce în ce mai mare. Din inimă începură iară să-i crească aripi. Zbura.
În acest timp, pe poteca ce urca dinspre pădure se unduiau tăcut două umbre. Cu capetele uşor plecate, se întorceau la chilii. Se rugaseră toată noaptea, în liniştea naturii, aşa cum obişnuiau călugării din vechime. Nu era uşor, dar mântuirea sufletului numai cu multe nevoinţe se câştigă. Copilului la început îi veni mai greu, dar acum, după doi ani, se obişnuise. Aici, la mănăstire, era acum casa lui. După ce îi murise mama, tatăl îl aduse în acest vârf de munte. Oricum ştia că tatăl dorea asta şi înainte. Îi vorbea de multe ori despre viaţa închinata lui Hristos, despre pacea şi bucuria pe care o au călugării, despre toate nevoinţele lor. Fusese deprins astfel de mic cu strâmtorarea. În ochii lui calzi de copil desluşeai o tristeţe, parcă prea devreme cuibărită. Tatăl, un om bun de altfel, era uneori aspru şi neînduplecat. Chipul lui tras trăda o viaţă de privaţiuni, o asceză continuă, o postire neîntreruptă şi adesea istovitoare. Ochii lui priveau ascuţit întotdeauna departe, către patria cerească.
– Acolo trebuie să ajungem. Dar pentru asta trebuie să înfruntăm cu bărbăţie toate greutăţile, îi spunea el fiului.
Iar fiul îl urma întru toate, uneori vesel şi zglobiu, alteori tăcut şi trist, înăbuşindu-şi pornirile de a zburda precum un miel prin văi scăldându-se în soare, de a trage măcar o dată un călugăr de barbă sau de a vărsa untura în mâncare, ca să-i lase flămânzi pe toţi vieţuitorii. Aici însă nu i se îngăduia. Îşi aminti din nou toate astea întorcându-se de la orele îndelungi de rugăciune din pădure. Va apuca să doarmă un pic, apoi... iar la slujbă. Astăzi era o zi în care era ispitit. Deznădăjduia. Încercase tatăl să-l întărească, dar el tot abătut era.
Ajunseră în dreptul bisericuţei şi fiul îşi făcu o cruce mare, aşa cum fusese învăţat. Prin ferestruică răzbăteau lumini intermitente şi stranii. Atras de jocul lor zburdalnic, copilul se apropie în fugă. Auzi în spate glasul scurt al tatălui care îl chema înapoi. Se apropie şi tatăl să-şi ia copilul ţintuit în fața ferestruicii. Nu i se părea lucru curat ce se auzea din biserică. Şovăi o clipă, îşi spuse repede în gând o rugăciune şi se îndreptă cu paşi repezi către copil. Cunoscuse ispitirile diavolului şi imaginile pe care ţi le aduce înainte ca să te înfricoşeze sau să te îndepărteze de la rugăciune. Dar tocmai în biserică să intre? Pe geam zări şi el arătarea îmbrăcată în zdrenţe care sărea de colo-colo prin biserică, aruncându-şi bilele către sfinţi în chip de batjocură. Un diavol circar, din cei ce te provoacă la râs. Atunci scuipă puternic, cu dispreţ. Copilul îşi curmă brusc veselia când simţi pe obrazul fierbinte mâna grea a tatălui, venită degrabă să-l înţelepţească. Era certat că cedase iar ispitei.
Tatăl îi mai aruncă o privire acestui diavol împieliţat care îndrăznea să tulbure liniştea sfântă a bisericii. Privirea lui pătrunzătoare îl fixă, vrând parcă să-l alunge de acolo. Întorcându-se, ochii i se opriră pe icoana Maicii Domnului și înmărmuri. În brațele ei, Pruncul râdea şi bătea din palme.
O lacrimă mare se slobozi din ochii adânci ai tatălui şi se prelinse fierbinte până pe creştetul fiului. Printre brazi, primele raze ale dimineţii îşi făceau loc jucăuşe.
Florian Filat