Cad frânt în zona de tranzit, aeroportul acela nu foarte curat, nu foarte inteligent construit, aglomerat repede de șuvoaie lungi de oameni cu inimi călătoare, călărețe, trebuie să fie o legătură etimologică între călător și călăreț, sunt prea obosit ca să caut capătul gândului ăsta, orice alt capăt, văd un scaun liber dar știu că foarte în curând o femeie cu un copil mic mă va face să mă ridic de pe el, mereu fac așa, aleg un colț mai neumblat, o insulă invizibilă, îmi întind izoprenul bătrân și el și-mi desfășor sacul de dormit de călător/călăreț, mă prăbușesc între două lumi, un somn pulsator, viu, ceva din mine nu doarme, ascultă sunetele din jur, ceva din mintea mea stă agățată de lumea asta, probabil instinctul de conservare, când te întinzi pe jos să dormi printre picioarele care se mișcă lângă capul tău se dă o luptă mare, și repede în mintea și-n inima ta ești în starea de maximă vulnerabilitate, un copil neatent te poate călca, un adolescent drogat îți poate șuta capul ascuns în sacul de dormit ca pe o minge tridimensională, ceva din instinctul meu de speolog rămâne în starea de veghe și gestionează informațiile din jur în timp ce totuși dorm, plec în lumile mele cu deșerturi și mări azurii, mă caut prin locurile de dincolo de ceea ce cunosc, sărac și necăjit, doar cu psaltirea și Desculțul cioplit sub coastă, întâi trece pe lângă mine un cuplu bătrân și înțelept, dau cu ochii de trupul meu și vorba grea și înaltă li se face șoaptă ca atunci când îți vezi copilul dormind și vrei să nu-l trezești, apoi mai trece cineva și-aud cuvântul beggar zis răutăcios și disprețuitor, nu mă mai apăr de mult de judecățile celorlalți, de verdele de Paris din privirile lor, de gândurile lor făcute pietre și de gurile lor făcute prăștii și, pe jumătate treaz și pe jumătate adormit, ori poate invers, îmi spun că au dreptate, căci sărac și necăjit sunt eu, pleacă Doamne urechea Ta, toți suntem niște cerșetori cu suflete găurite de dorințe și suferințe nevăzute, toți mințim zâmbind și mimând fericiri butaforești, toți suntem cerșetori la poarta cerului, și deodată mi-L imaginez pe Celpurureadesculț îngenunchiind să-mi asculte suflarea, fac asta eu însumi când întâlnesc prăbușiți pe drum, rupți de băutură, le ascult suflarea de duh de la marginea gurii mustind a puțeală de alcool prost, uneori se trezesc și ni se lipesc privirile sudând aceeași natură umană, ești bine, vrei să chem salvarea, să te las în pace să dormi, ești bine,
și ceva mai încolo femeia de serviciu, îi aud mătura fâșâind podeaua, sunetele tot mai tari, regulate, în crescendo, apoi se face tăcere și mi se activează instinctul, deschid repede ochii, m-a ocolit cu mătura ca o mamă care-și acoperă copilul într-o noapte rece, lângă nasul meu un pachet de gumă de mestecat călcat în picioare, rămas acolo jertfă a iubirii ei, apuc să îi văd părul negru și silueta apăsată de ani îndepărtându-se, mătura aceea fâșâind ca un val care se duce și vine și eu, ghemuit pe podea ca pe o plajă necălcată vreodată, așteptând inevitabilul, și apoi adorm ca o cădere în abis, în timp ce corpul meu, abandonat în zona de tranzit, veghează un pachet de gumă de mestecat călcat în picioare, ca un suflet frânt de rana lui.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu