Mama a insistat să facem mormântul familiei. Eu am amânat cât am putut, dar până la urmă i-am împlinit dorința.
M-am dus să văd lucrarea, am făcut câteva fotografii. Beton cenușiu, pereți drepți, o deschidere dreptunghiulară. Într-o bună zi, acolo voi fi așezat și eu.
Sunt preot de douăzeci și doi de ani. Am slujit multe înmormântări și am rostit de atâtea ori cuvintele despre viața veșnică. Privindu-mi locul de veci, am simțit o mâhnire. Până atunci, moartea mea nu avusese o adresă atât de precisă.
La scurt timp am descoperit „Cicada”, o carte ilustrată de Shaun Tan, publicată în 2018. Mă mir și acum că mi-a scăpat atâția ani. Este o carte de o frumusețe rară, dintre cele pe care ai vrea să le citești cu copiii și să le păstrezi pentru nepoți.
Povestea este despre o cicadă care lucrează de șaptesprezece ani într-o clădire de birouri. Introduce date în calculator, își face treaba impecabil și suportă disprețul colegilor. Departamentul de Resurse Umane îi refuză orice drept, pe motiv că este insectă. O explicație administrativă care ar rezista unui control intern.
Tok Tok Tok!
Atât spune cicada. Trei sunete simpatice, aproape copilărești, cu care întâmpină toate absurditățile vieții sale. Sensul lor ne scapă, ceea ce le face cu atât mai interesante.
Lumea în care trăiește este aproape lipsită de culoare. Birourile, coridoarele, pereții despărțitori, până și costumele oamenilor au ceva din răceala betonului. Într-una dintre imagini, mica insectă abia se zărește între compartimentele identice. Mi-am amintit imediat de fotografiile făcute la cimitir. Aceeași geometrie cenușie, aceeași ordine apăsătoare.
Am găsit forme arhitecturale foarte apropiate pentru locul unde ne petrecem viața muncind și pentru cel în care urmează să se odihnim.
După șaptesprezece ani, cicada se pensionează. Urcă pe acoperișul clădirii și se apropie de margine. Te temi pentru ea.
Apoi învelișul cenușiu începe să crape.
Din el se ivește o cicadă roșie, strălucitoare, cu aripi. Alte cicade îi ies în întâmpinare și împreună zboară spre o pădure luxuriantă. După atâta cenușiu, ultimele pagini sunt o sărbătoare a culorilor.
De douăzeci și doi de ani vestesc Învierea lui Hristos, iar acum frumusețea unei cărți ilustrate îmi amintea, cu o prospețime uimitoare, ceva din bucuria acestei vești. Dumnezeu ne poate întâmpina și astfel, prin culorile și tăcerile unei povești pe care am putea să o citim unui copil.
Shaun Tan mai are pregătită o surpriză. Cicadele, ajunse în pădure, își amintesc de oameni și izbucnesc în râs.
Mă uit iar la fotografiile mormântului. Îmi vine în minte o întrebare la care niciun constructor nu mi-ar putea răspunde: de cât loc are nevoie o pereche de aripi?
Mama e mulțumită că am terminat mormântul. Eu mă bucur că am descoperit „Cicada”.
Și, uite așa, m-am pomenit râzând și eu.
Tok Tok Tok!
Pr. Ioan Gînscă
Ilustrații de Shaun Tan