Vara aceasta am petrecut-o mai mult în casă, bolnăvioară. Dar nu sunt tristă, chiar deloc. Sau, dacă aș fi tristă dintr-un motiv, e că nu am stat mai mult în natură. Însă, chiar și așa, zilele în care am ieșit au fost la sat. Și bine a mai fost! La slujbe, ne-am retras la mănăstirea din inima pădurii. Ceva de poveste! E la 7 kilometri de sat. Praful devine uneori enervant, dar are rolul lui: de a păstra încă distanța de lumea din lume.
La priveghere, doar noi și o mână de Părinți. Aaa, și să nu uit: strana păsărelelor. Ziceai că fac cu rândul: un „Doamne, miluiește” Părinții, un „Doamne, miluiește” păsărelele. Mare frumusețe!
Dar... ce să vezi?! Pe lângă pisicuțe, cățeluși și cuvântătoarele cântărețe, a mai venit cineva: „cumătra vulpe”. Mi-am făcut curaj să-l întreb pe Părintele Sofian Munteanu despre doamna cu coadă stufoasă, iar Părintele, binevoitor, mi-a zis:
„Păi întâi a sosit mama ei și a fătat puii la gospodărie, în șură. Venea să-i dăm de mâncare, ca să ducă la pui. Apoi, după ce ne-am împrietenit, îi dădeam din palmă de mâncare. După aceea a venit și restul familiei, dar ea a fost cea mai prietenoasă. Năravul tot îl are cumătra vulpe, căci le-a furat punga cu bobițe a pisicilor! Mai vine la slujbe, la privegheri, și stă așa, în șezut, și parcă se roagă și ea. Muncitorii au zis că a mai venit și o lupoiacă foarte slabă cu puiul ei șchiopătând, și i-au dat și ei de mâncare.
Se spune că atunci când animalele sălbatice se vor domestici, va veni sfârșitul. Ideea aceasta provine din profețiile biblice (cum ar fi Cartea lui Isaia), care descriu o epocă de pace universală, în care lupul va locui împreună cu mielul. În viziunea duhovnicească, acest moment nu înseamnă un sfârșit distructiv, ci o reînnoire a lumii și o întoarcere la armonia din Grădina Edenului. Semnele sunt pacea între viețuitoare (fiarele și animalele blânde vor trăi fără frică), împăcarea omului cu natura (dispariția agresivității din lumea vie). Acest sfârșit înseamnă transformarea, nu distrugerea lumii. Va fi sfârșitul unei epoci rele și începutul unei ere de pace”.
Ce-ar mai fi de spus? Toată această întâmplare mă duce cu gândul la noi, oamenii. Ființe raționale, care ne îndepărtăm sau chiar Îl refuzăm pe Dumnezeu. Ne pierdem vremea în te miri ce ale lumii, în timp ce necuvântătoarele Îl slăvesc pe Dumnezeu.
„Vulpile au vizuini și păsările ceruri cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Și plece capul”.
Alexandrina
