Toamnă, ne-ai aurit!

Priveam pădurea. Colorându-se. Ruginind. Aurind. Aurindu-se. Aurindu-ne. Și mi-am amintit de copilărie… De culorile ei; de zgomotele ei; de mirosurile ei. De libertatea ei. De bucuria ei. De entuziasmul începerii unui nou an școlar. Nu dura mult, dar era.

Era un amestec de emoții, combinat cu mirosul de caiete noi, pe care le liniam în prealabil. Nici nu știu: oare azi mai liniază copiii caietele?!

Acum câteva zile m-a izbit mirosul de pământ. Pământ proaspăt. Și mi-am amintit de acea dimineață de toamnă din an, pe atunci deloc dorită, în care mergeam la scos de cartofi. Eu și sora mea ne miorlăiam câteva zile înainte de acest eveniment. Acea zi ni se părea interminabilă. Grea. Plictisitoare. Dar tata insista să ne spună aceeași poveste în fiecare an: „pe vremea mea, ne duceau de la școală câte două săptămâni la scos de cartofi.” Noi ne dădeam ochii peste cap și știam că va urma cealaltă poveste, tot aceeași din fiecare an: „lasă că așa vedeți cât de grea e munca şi învățați ca să aveți școală!”. În mintea mea de copil, cel mai mare rău acesta ar fi fost: să scot cartofi toată viața, răscolind prin pământ. Adică să retrăiesc permanent acea zi interminabilă, grea, plictisitoare. Azi nu mai cred la fel. Azi zâmbesc la amintirea mirosului de pământ proaspăt răscolit… și cred că cel mai mare rău e să uităm să fim copii. La suflet. (Doamne, ferește!)

Revenind la toamnă, la frumusețea ei, la gusturile și mirosurile ei, mă întreb: cine mai asociază toamna cu copilăria? Cine, privind ploaia, își mai amintește cum alergam prin ploaie în copilărie, singura atenție fiind aceea de a nu rata vreo baltă? Cine, privind pădurea, se simte cel mai bogat, căci o vede din aur? Cine, simțind mirosurile toamnei, se reîntoarce în libertate? Ah, ce liberi eram şi nu știam!

Privesc pădurea. Privesc copilul. Ce liber e! Știți ce zic?! Ca frunzele: de aur!

Text și foto de Silvana Bașa