Țintă

Țineam cuvântul în lesă

Îl mânam hăis și cea 

C-un bici fin, c-o limbă subțirică, 

Îl puneam s-adulmece sensuri 

Și, când îl vedeam țintuit,

Cu urechea trezită,

Îmi puneam, hop, pușca la ochi

Și trăgeam, pac, la țintă.

Nu ratam decât arareori 

De fapt, niciodată, 

Dar nu vreau să mă dau mare,

Așa că-l luăm pe arareori în cătare

Și-i trăgeam un picior în burtă lui niciodată 

Care se-ndepărta, chelălăind rănit 

Ducându-se niciunde.

Astăzi însă,

Cuvântul, hop, și-a pus baioneta la pușcă

Și a înfipt-o, pac, în mațele mele,

Răsucind grăbit 

Înțelesuri care erau 

Visceral în mine 

Dincolo de cuvinte.

Anca Stanciu