Timp pentru mine! Sau pentru ceilalți?

(crâmpeie din viața Sfântului Preot Mărturisitor Constantin Sârbu)

E dimineață, e seară. E luni, e duminică. E primăvară, vară, toamnă, iarnă.

Punct. Și de la capăt.

Timpul aleargă − și noi împreună cu el, ca pe o bandă de alergare. Ne străduim din răsputeri să depășim victorioși tot ceea ce stă în calea părelnicei și mult jinduitei noastre clipe de odihnă.

Când te poți opri și savura din preaplinul propriilor realizări, adunate cu trudă de la ultima dată când ți-ai îngăduit să te oprești. Să te liniștești. Să te gândești. Să găsești ceva din tine și din inima ta în mormanul de treburi de care ești înconjurat și pe care le faci de-a valma, adeseori mecanic, în încercarea disperată de-a găsi odihna.

Suntem atât de ocupați, atât de aglomerați! Atât de prinși cu îndatoririle eu-lui nostru cel de toate zilele, încât ajungem sleiți de puteri și vlăguiți. Suntem mereu învinși în cursa cu timpul și, cu toate acestea, cădem din nou și din nou în capcana de-a o lua de la capăt, de-a împlini toate cele care ni se cer, spre a găsi mult râvnita și meritata clipă de odihnă. Pentru MINE și plăcerea MEA.

Cartea despre viața preotului martir Constantin Sârbu a fost ca un duș rece. Mi-a pus în față povestea adevărată a unui om care nu a lucrat niciodată pentru sine, ci pentru a-l ajuta, a-l alina, a-l îmbunătăți pe cel de lângă el. Părintele Constantin Sârbu nu a trăit decât pentru a-și povățui aproapele să înțeleagă, să vadă, să ajungă și el la odihna cea mai presus de toată odihna și bucuria cea mai presus de toată bucuria. Aceea a iubirii de aproapele. La rădăcina căreia stă însăși iubirea de Domnul.

Și dorința sa de a lucra fără oprire, clipă de clipă, nu izvora din ambiția de-a împlini un plan de muncă sau pentru a putea pleca în concediu, ci pentru a-I fi cu adevărat de folos lui Dumnezeu. Odihna și lumina și bucuria din inima părintelui a fost, din fragedă pruncie, Hristos.

Rămas orfan de mamă de la vârsta de 1 an, este crescut în lipsuri și greutăți de către bunica sa, o femeie curată la suflet și bună, care răsădește cu înțelepciune în inima lui semințele credinței și ale iubirii adevărate. Luptând cu lipsurile și cu foamea, bunica își vinde tot ce avea mai de preț – vițica din ogradă − și muncește cu furca de tors, pentru a-l putea îndruma și susține pe micul Constantin pe calea slujirii preoțești.

Reușește, cu mari eforturi, să studieze la Seminar, parcurgând câte două clase pe an, timp în care și muncea la o fabrică de cherestea, sau dădea meditații băieților de preoți, pentru a-și putea acoperi taxele și cheltuielile necesare. O incredibilă luptă pentru a scăpa de mizerie și suferință, pe care astăzi puțini, foarte puțini dintre noi abia dacă ne-o mai putem imagina.

După Seminar, termină apoi Facultatea de Teologie și, după o luptă și așteptare de aproape 5 ani, răstimp în care o cunoaște pe cea care avea să-i devină soție și sprijin devotat, primește o parohie la Huși, la aproape 500 de kilometri de București. Convins fiind că „drumul spre biserică trece printre cerșetori și infirmi”, pune aici bazele unui azil pentru îngrijirea bătrânilor.

După o muncă de 2 ani, la finalizarea acestui proiect obține în București parohia „Parcul Călărași” – Vergu, fără biserică, fără casă parohială, fără teren și fără salariu, timp de doi ani de zile. Și acceptă această provocare ca din mâna Domnului.

Vreme de 5 ani de zile, luptând cu greutăți inimaginabile, Părintele Constantin reușește să zidească și să sfințească biserica, pe care o dorea a fi nu doar un lăcaș pentru slujbe și predici, ci mai cu seamă activă, lucrătoare, misionară, slujind cu adevărat sufletului omului.

Rămas văduv, cu o fetiță de doi ani și alta de cinci, pe care le îngrijește singur, cu multă dăruire, părintele visa, pe lângă biserică, așezăminte precum o cantină pentru săraci, un orfelinat, un cinematograf religios, o sală de conferințe – proiecte ce nu s-au împlinit, dar care vorbesc de la sine despre felul în care Părintele Constantin înțelegea să-L iubească pe Hristos. Ridicându-i, ajutându-i, mângâindu-i și luminându-i pe toți cei care aveau atâta nevoie de sprijin!

În 1947, anul foametei, apelurile sale înflăcărate, pornind dintr-o inimă ce cunoscuse lipsa și nevoia, găsesc un ecou atât de puternic în sufletele oamenilor, încât reușește să adune cea mai impresionantă colectă de ajutoare pentru nevoiașii Moldovei.

În perioada de după 1944, aflat sub permanenta supraveghere și amenințare a Securității, ale cărei propuneri de colaborare le refuzase sistematic, Părintele Sârbu continuă să-și facă datoria așa cum îi dictează conșțiința sa luminată și însuflată de Lumina Celui pe Care cu ardoare Îl slujește.

La biserica sa, predicile sunt incendiare, iar adevărul se rostește fără ocolișuri. Drept urmare, este arestat și condamnat la 8 ani de închisoare. Trece prin Jilava, Poarta Albă, Insula Mare a Brăilei, Gherla, Aiud, însă lupta cu încercările i-a fost prilej de curățire și întărire, scoțând și mai mult la lumină înalta sa ținută morală.

Eliberat din temniță, ispășește apoi doi ani de domiciliu forțat în Bărăgan, la finalul cărora, singur, bolnav, flămând, în lipsuri și zdrențe, primește ca parohie Biserica Sapienței, aflată ea însăși în aceeași stare jalnică, năpădită de gunoaie, igrasie și bălării, cu cercevele putrezite și catapeteasma aproape prăbușită. Însă părintele avea în suflet credință arzândă și dragoste de Dumnezeu, de Biserică, de oameni, de muncă, de frumos, de sens și de adevăr, cu care a reușit, încetul cu încetul, să transforme cea mai săracă biserică din București într-o adevărată grădină, un loc de caldă rugăciune și comuniune sufletească, de armonie și iubire, unde oamenii parohiei se simțeau cu adevărat acasă.

Părintele își cunoștea îndeaproape toți enoriașii, împreună cu problemele, lipsurile și neputințele lor, îi susținea, îi povățuia, îi ajuta să se regăsească și șă țină mereu privirea ațintită înspre Cer. Era mereu acolo unde era lipsă și nevoie, în case modeste cu oameni suferinzi, azile sau spitale. Inima sa mare și caldă bătea doar pentru ei și, nepăstrând nimic pentru sine, găsea în chip minunat timp pentru toți. Grija sa de căpătâi erau oamenii! Îi purta în rugăciune, le era far povățuitor și îi învăța cum să răspândească, la rândul lor, lumina primită în casele și familiile lor.

La Biserica Sapienței, în jurul Părintelui nu existau spectatori, ci rugători în împreună-lucrare și armonioasă cântare, iar slujirea era desăvârșită.

Nefiind văzut cu ochi buni de Securitate și neacceptând să calce legământul cuvântului primit în taina Spovedaniei, a fost obligat să-și aleagă sfârșitul, propunându-i-se chiar și varianta sinuciderii. Bolnav de ulcer, a fost „sfătuit” să se interneze și informat că va fi operat pentru „binele” său. A plecat așadar cu inima frântă, dar cu conștiința împăcată, pe drumul spitalizării și al operației, drum despre care știa sigur că este fără întoarcere.

Și așa s-a stins, la 23 octombrie 1975, o mare lumină a acestui neam. O lumină despre care eu, și probabil atâția alții, nu am știut nimic până de curând. A fost petrecut la înmormântare de o mulțime neînchipuită, și toți îl plângeau cu jale adâncă. Mulțime mare de oameni a fost prezentă și la deshumarea moaștelor sale, mărturisind harul și buna mireasmă de care au fost învăluiți.

Să-l purtăm mereu în suflet pe acest om și sfânt al iubirii desăvârșite! Și să avem parte de rugăciunile sale:

„Te rugăm, Doamne, să ne ajuți ca să Te putem urma pe Tine în toate: în blândețe, în răbdare, în înțelepciune, în milă, în dărnicie, în iertare, în înfrânare, în vorbire, în toate.

Dar în nimic nu Te rugăm atât de mult să ne ajuți să Te urmăm pe Tine ca în iubire.

În iubirea plină de toate aceste virtuți, dar statornică, netulburată și nemicșorată până la capăt, pentru ca prin aceasta să cunoască toți oamenii că suntem ucenicii Tăi” (Preotul martir Constantin Sârbu).

Să mă ierte Părintele Constantin că nu m-am priceput mai mult și mai frumos a scrie. Mi s-a părut aproape de neconceput să ating și să descriu și altora viața unui asemenea OM.

Aniela Târnaucă