De trei ori mi-a venit gândul să vă scriu, și de trei ori am așteptat. A patra oară m-a biruit. O biruință frumoasă de data aceasta, pentru că inima mi s-a umplut de bucurie.
Poate că și voi trăiți aceeași bucurie. Poate că și voi scrieți cu lacrimi în ochi și acel zâmbet în colțul buzelor, știindu-vă dincolo de ecran. Vă simt! Este ceva extraordinar, ceva ce nu pot descrie! Așa cum citesc și la voi adesea, este un sentiment de umplere. Da, știu, în Hristos ar trebui să trăim acest sentiment, dar oare ce ne unește, dacă nu chiar El? Cum poți vorbi cu cei al căror chip nu-l știi, și totuși să te bucuri? Cum poți să simți libertate să descrii cele mai adânci ale inimii în fața unor „necunoscuți”, dacă nu Hristos ar fi Cel ce „pe toate le adună”? De aceea, aproape tot ce aștern pe hârtie este cu și despre voi. Pur și simplu, simt că sunt aici, cu voi, dintotdeauna. Descopăr că unii dintre voi sunteți artiști, alții medici, alții preoți, alții profesori sau oameni simpli ca mine, și atât. Și, cu toate acestea, încă scriu... vă scriu. Vă pun dinainte trăirea cea mai adâncă a inimii mele și mă simt odihnită.
M-a întrebat odată o cunoștință care citește ceea ce scriu aici: „De ce toate subiectele au legătură cu biserica? De ce privești orice întâmplare din viața ta prin această prismă?”. Nu am știut ce să răspund, pentru că nu mă așteptam la o astfel de frământare. Oare pentru că Ortodoxia nu-i o simplă haină pe care s-o agăți în cui în cursul săptămânii, iar duminica s-o pui pe umeri și să intri cu ea în biserică? Nu știu. Ceea ce știu este ca nu îmi pot imagina viața mea altfel. Și, da! O, da, râd, dansez, mă bucur de viață! Uneori mă cert și mă enervez! Știe soțul meu că adevăr spun. Fără asta aș simți un gol imens. Nu, nu văd în toate „ispită”, ci văd și propria-mi neputință, propria-mi fire care (încă) se luptă.
Apoi m-a mai întrebat cineva: „Jenica, de ce scrii? Ce aștepți de la oameni?”. M-am oprit puțin, pentru că din nou nu știam ce să răspund. Și așa, în tăcere, am găsit din nou zâmbetul din colțul buzelor, știindu-vă pe voi în spatele ecranelor. Bucuria aceasta a voastră (pe care uneori o și arătați prin mesaje) mă umple și pe mine de bucurie. Pentru că „dăruind vei dobândi”, nu? Așa spunea monahul Nicolae.
L-am întrebat odată pe Părintele Damaschin Grigoriatul, cu care avem o legătură foarte puternică de mulți ani: „Gheronda, de ce simte omul nevoia de om?”.
Știți ce mi-a răspuns? „Cei care sunt plini de Hristos, aceia nu mai simt nevoia, dar sunt rari. Și cei ce simt acestea știu că nimic nu este de la ei, ci darul Lui este! Iar dacă nu mai au nevoie de om este pentru că nu-și mai aduc aminte de el. Ei pururea mulțumesc lui Hristos pentru marea Sa iubire. Noi, ceilalți, avem încă nevoie, pentru că prin om vine uneori bucuria…”.
Și apoi mi-a spus: „Oare nu ai simțit niciodată că ai inima rece ca gheața? Că nu ai dorință de rugăciune, de nimic? Și, în starea aceea căzută fiind, să vezi trecând stradă o bătrână. O simplă bătrână, aplecată de spate, și inima să te se umple deodată de duioșie? Ei, aceea Hristos este! Cel ce nu te lasă înghețată!”.
...Ah! Mi-am amintit ceva amuzat! Vă scriu ca să mă opresc din plâns! Într-o vară, acum muuuulți ani, am aflat că Părintele Damaschin nu a mâncat niciodată înghețată! Eram cu soțul meu în mașină, ne îndreptam spre locația unei conferințe și, cum stăteam la semafor, oprește lângă noi o mașină de transportat înghețată. Știți mașinile acelea de au desenate cornete colorate. Iar Gheronda mă întreabă: „Țenica, ce este asta înghețat? Adică mănânci gheață?!”.
Prima reacție a fost să râd ca la o glumă bună. Dar în secunda doi am realizat că el... chiar nu știa! Mi-am zis: poate e diferența de limbă, de cultură − Părintele fiind grec. Și atunci, soțul a propus să oprim la prima benzinărie, unde ne-am dus direct la congelator. I-am cumpărat lui Gheronda o înghețată pe băț, i-am desfăcut-o și… am început să plâng. Și eu, și soțul meu. Efectiv nu ne puteam opri văzând bucuria și mirarea de pe chipul Părintelui. Un bunic cu barbă albă, de aproape 70 de ani, un misionar în Africa de prin anii ʼ70... deci un călător... și totuși, nu se gândise niciodată la sine însuși. Nu a dorit să înțeleagă ce este aceea o înghețată. Oare pentru că în inima lui era deja Hristos și nu-i mai trebuia alt dulce?…
Jenica Gavrilă
Fotografie de Hello Aesthe / pexels.com
