„Te iubesc și vreau să fac voia Ta!” (II)

https://inpridvor.ro/te-iubesc-si-vreau-sa-fac-voia-ta-i/

Povestea lui Haris și a Annei (partea a doua)

- Dragă Haris, ce v-a determinat să plecați în misiune în India?

Haris: Deși astăzi aș putea să mă întreb dacă misiunea noastră în India a fost bineplăcută lui Dumnezeu − pentru că în vremea aceea făceam parte dintr-o sectă −, trebuie spus că acea sectă a fost rodul „Revoluției lui Iisus” printre hippioții din SUA. Cu toate că aveau multe lucruri greșite, nimeni nu poate nega faptul că mulți hippioți s-au întors atunci la Dumnezeu, lăsând în urmă o viață de dependență de droguri. Au evanghelizat cu succes pe alții asemenea lor, salvându-i pe mulți din deznădejde și moarte.

Dacă ești creștin ortodox și vei citi aceasta, poate nu vei fi de acord cu mine când spun că și în secte există oameni care Îl iubesc sincer pe Dumnezeu, din toată inima lor. Da, sunt înșelați și departe de adevăr prin credința și practica lor, dar nu-i urî. Urăște-le învățătura, urăște-le erezia, dar ai milă de cei aflați în acele grupări sau „biserici”: de cele mai multe ori, sunt oameni care caută lumina adevărată, așa cum o cauți și tu.

Cât despre ce ne-a motivat să plecăm în India, îți pot spune că a fost procentul foarte mic al creștinilor de acolo, iar în Bangladesh și mai mic! Doar 2 din 100 de indieni și 1 din 400 de bangladeshieni sunt creștini. Am simțit că oamenii aceștia meritau șansa de a auzi Evanghelia, Vestea cea Bună a lui Iisus Hristos.

Pe acele meleaguri asiatice, ne apropiam de oameni pentru a le vorbi despre Hristos. Făceam aceasta fie direct, de la om la om, fie prin concerte de muzică în universități, școli, închisori etc. Participam și la activități de evanghelizare adresate tinerilor turiști occidentali, care veniseră în India în căutarea adevărului. Mulți dintre ei rămâneau dezamăgiți și goi pe dinăuntru, până când, la una din întâlnirile noastre, auzeau despre Iisus și despre cum a venit El să-i mântuiască pe toți cei pierduți. Mulți s-au rugat împreună cu noi și L-au primit pe Iisus Hristos ca pe Domn și Mântuitor al lor.

Când ne-am dus în India, am venit cu o mică sumă de bani pe care Anna o moștenise de la tatăl ei. Banii s-au terminat rapid, dar nu am vrut să ne dăm bătuți. Eram gata să credem cuvintelor lui Iisus din Evanghelie: „Uitați-vă la păsările cerului: ele nu seamănă, nu seceră și nu adună în hambare, și totuși Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele?”. (Matei 6:26)

„Iisus ne va purta de grijă!”

Nu vom uita niciodată ziua în care tot ce am avut de pus pe masă a fost un mic dejun foarte sumar. Când s-a făcut seară am hotărât să iau cu mine o oală goală și să ies cu bicicleta. În timp ce mergeam, am văzut un restaurant chinezesc. Am intrat și i-am spus proprietarului că suntem misionari creștini și am rămas fără mâncare. M-a dus la etaj, unde locuia, ca să stau de vorbă cu familia lui. De îndată ce-a deschis ușa, am văzut pe perete icoane catolice cu Iisus și Maica Domnului. I-am mulțumit lui Dumnezeu că m-a trimis la o familie creștină, într-un oraș unde creștinii erau o minoritate extrem de neînsemnată! Bărbatul mi-a umplut bucuros oala cu mâncare și mi-a dat și câteva pungi cu mâncare chinezească delicioasă. În seara aceea, ne-am plecat capetele și I-am mulțumit Hristosului nostru că Și-a ținut făgăduința.

A venit o altă noapte când nu aveam nimic altceva de pus pe masă decât un mic dejun simplu: griș fiert, nesărat, neîndulcit, pentru că rămăseserăm fără sare și zahăr. Nici lapte pentru Anna, care era însărcinată, nici pentru micuța Joy, care avea cam un an și jumătate pe atunci. Cu lacrimi în ochi, Anna o culca pe Joy pe salteluța ei de pe podea. Joy i-a spus: „Mi-e foame!”, iar Anna i-a răspuns, cu lacrimile curgându-i pe obraji: „Hai să mergem la culcare acum, și Iisus ne va purta de grijă!”. Joy a adormit, dar nu după multă vreme s-a auzit o bătaie în ușă. Era domnul Chowdhry, un pastor penticostal cu care mai mergeam uneori să vizităm cartierele cele mai sărace ale orașului pentru a organiza întâlniri simple cu alți creștini.

„Pe când mă rugam”, ne-a zis el, „am simțit că Iisus îmi spune: «Ia niște mâncare pentru Anna și Haris!». Îmi pare foarte rău dacă nu aveți nevoie, dar soția mea a făcut niște chifteluțe cu orez pentru voi”. I-am zis atunci că nu aveam nimic de mâncare și că Dumnezeu l-a trimis la noi! Anna a dat fuga în dormitor s-o trezească pe micuța Joy și, deși chifteluțele erau foarte picante, Joy le-a mâncat fără să comenteze. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru mila Lui pe care o revarsă asupra noastră, copiii Săi căzuți.

- Dragă Anna, povestește-ne puțin despre locurile unde vi s-au născut copiii și cum ai reușit să te adaptezi ca mamă la atâtea schimbări?

Anna: Joy, fiica noastră cea mare, s-a născut în orașul meu natal, Tesalonic, cu două zile înainte să împlinesc 19 ani. Haris era atunci în armată − în Grecia, armata este obligatorie pentru bărbați. Iar când Joy avea 5 luni, am plecat în India. După un an ne-am mutat în Malaysia, unde s-a născut Despina, a doua noastră fiică. Am stat în Malaysia 6 luni, apoi ne-am întors în Grecia pentru un an. După aceea, ne-am mutat în Bangladesh pentru 4 ani. Acolo s-au născut Irini, cea de-a treia fiică a noastră, și Francis, primul băiat. După întoarcerea în Grecia, la Atena s-au născut Petros și Pavlos.

Legat de întrebarea ta, cum am reușit să mă adaptez la atâtea schimbări, îți răspund că nu am avut de ales. Haris m-a ajutat mult și, pe măsură ce copiii mai mari creșteau, mă ajutau și ei cu cei mici. Știam că, fiind mamă a șase copii, ei trebuie să fie prioritatea mea. Bine că nu aveam rețele sociale pe atunci! N-a fost ușor, a fost mult de muncă, dar acum, când îi vedem mari, spunem: „A meritat!”.

Când Petros avea 2 ani, ne-am mutat în Anglia, iar când avea 4 ani, am mers la colegiul „Armatei Salvării”. A fost o altă provocare: trebuia să am grijă de copii și să studiez în același timp! Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru harul pe care mi l-a dat să le pot face pe toate.

„Suntem cetățeni ai Împărăției Cerurilor”

- Ce înseamnă „acasă” pentru voi? Dar pentru copiii voștri?

Haris: Într-o discuție pe care am avut-o cu Daniel, soțul tău, am căzut amândoi de acord că, pentru un creștin, adevărata casă a noastră este în ceruri. Poate tocmai prin peregrinările noastre − am locuit în cinci țări și am vizitat aproape cincizeci! − am învățat că toți oamenii sunt prețioși, indiferent de rasă sau etnie. În Cartea Facerii din Biblie citim că tot omul este creat după chipul lui Dumnezeu, deci trebuie să-i iubim și să-i prețuim pe toți. Sfinții din toate timpurile s-au rugat pentru mântuirea întregii lumi. Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei că Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2:4).

Așadar, unde este „acasă”? Să ne ajute Dumnezeu să ne amintim că, de vreme ce suntem creștini, suntem cu toții străini pe acest pământ, pentru că suntem cetățeni ai Împărăției Cerurilor.

Probabil că este adevărat că, pentru copiii noștri, „acasă” înseamnă mai mult țara în care au crescut și trăit cea mai mare parte a vieții decât țara lor de origine. Și cred că lucrul acesta este valabil pentru cea mai mare parte a copiilor imigranților.

- Cum să evităm fundamentalismul?

- Aș spune că trebuie să stați de vorbă cu oameni diferiți de voi. De multe ori ajungem să urâm oameni pe care nu i-am întâlnit și cu care n-am vorbit niciodată. Lucrul acesta este valabil și pentru naționalism. Știți că grecii și turcii sunt considerați mari dușmani. Dar în ultimii ani am avut familii din Turcia ca oaspeți la Airbnb-ul nostru. Prin discuții și mici gesturi frumoase și ospitaliere, am început să ne vedem unii pe alții ca ființe umane create de același Dumnezeu.

De ce să ne concentrăm mereu pe lucrurile care ne despart, și nu pe cele care ne unesc? Asta este valabil și pentru noi, cei ce ne numim ortodocși, față de cei de alte confesiuni creștine. Iisus a spus multe despre felul cum fariseii își practicau religia într-un mod „fundamentalist”, dar aș vrea acum să vă împărtășesc o poveste din literatura greacă.

Iorgu era proprietar de case și om credincios. A închiriat mai multe locuințe care îi aduceau un venit bun. În Sâmbăta Mare, în ajunul Paștelui, a reușit să dea afară din casă o familie care nu-și plătise chiria. Stătea mulțumit în fotoliul lui, fără să-i pese câtuși de puțin cum își va petrece acea biată familie Paștele în stradă. S-a ridicat să-și aprindă o țigară de la candela din fața icoanelor. Dar când uleiul candelei i-a atins buzele, s-a speriat: era Sâmbăta Mare, zi de post, și nu trebuia să pună gura pe ulei în acea mare zi! A fost cuprins de frică pentru sufletul lui și s-a gândit că pesemne acum se va osândi veșnic...

Drumul de întoarcere la Ortodoxie

- Cum a fost revenirea voastră în Grecia, tranziția de la viața din Londra la cea de la sat?

Haris: Pe măsură ce ne apropiam de 60 de ani, am început să tânjim amândoi după o viață de liniște și pace. Dumnezeu, în mila și pronia Sa, ne-a oferit o casă într-un sătuc din Grecia. Am moștenit casa de la părinții mei și am transformat vechea șură într-un spațiu de locuit pentru noi.

Acum avem ocazia să petrecem mult timp în liniște și reflecție pe parcursul anului. Vara, avem șansa de a închiria vechea casă turiștilor. Încercăm, prin contactul cu oaspeții noștri, să exprimăm dragostea lui Dumnezeu prin prietenie, bunătate și ospitalitate.

- Haris, te rugăm să ne povestești cum a avut loc întoarcerea voastră la Ortodoxie?

Haris: Eram la prima noastră numire ca ofițeri ai „Armatei Salvării” în nordul Londrei, când cineva mi-a dat să citesc cartea lui Michael Harper: „Lumina adevărată: călătoria unui evanghelic spre Ortodoxie” (Hodder and Stoughton, 1997). Michael Harper a fost preot în Biserica Angliei și unul dintre părinții fondatori ai „mișcării harismatice” din Marea Britanie. Ajuns acum la vreo 60 de ani, devenise preot ortodox și scrisese această carte. Am citit despre toate lucrurile minunate pe care le spunea despre Biserica Ortodoxă și am fost foarte nedumerit. Unde a văzut Harper toate lucrurile acestea frumoase?! Și cum de s-a făcut ortodox?! Eu părăsisem Biserica Ortodoxă fiindcă socoteam că și-a pierdut focul și râvna. Credeam că-i  preocupată doar de slujbele sale, neglijând oile pierdute care mureau fără lumina lui Hristos.

I-am scris o scrisoare Părintelui Michael Harper prin intermediul editorului său, iar el mi-a răspuns. Ne-am întâlnit și am stat de vorbă și, pe măsură ce discutam, am început să realizez că, în ceea ce privește Ortodoxia, „judecasem cartea după copertă”. Experiența mea religioasă limitată în micuțul meu sat din Grecia nu era suficientă pentru a mă ajuta să cunosc Ortodoxia. Părintele Michael m-a îndemnat să mă înscriu la un curs oferit de Institute for Orthodox Christian Studies, aflat sub egida Universității Cambridge. L-am ascultat și, timp de doi ani, am studiat cu oameni minunați și luminați care și-au pus amprenta în inima mea.

Îmi amintesc și acum că prima oră de curs a fost vecernia în Biserica „Sfântul Petru”, o veche biserică pe care Biserica Angliei o oferise Institutului. Nu exista nici curent electric, nici căldură și, în noaptea aceea friguroasă de ianuarie, puteai să vezi aburii respirației celor ce se rugau sau cântau. Râvna celor prezenți și dragostea lor pentru Iisus erau atât de vădite! Așa am pornit pe drumul de întoarcere la Ortodoxie. Călătoria mea înapoi a durat ani de zile, și mai continuă încă.

„Mă uit la El, și El se uită la mine”

-  Vă rugăm să ne dați un sfat: cum ne putem păstra credința vie în vremurile noastre, când pericolul alunecării spre stânga (în păcat) sau spre dreapta (în fundamentalism) este la tot pasul?

Haris: Sfatul meu pentru voi, părinții cu copii mici, este să căutați să aveți zilnic un timp de liniște cu Dumnezeu. Când copiii noștri erau mici, încercam să mă scol devreme, înainte de trezirea lor, pentru a mă bucura de timpul acela de liniște cu Domnul. Pentru Anna era mai ușor să facă aceasta la prânz, în timpul somnului copiilor. Alți părinți preferă seara, după ce copiii se duc la culare. Depinde de bioritmul fiecăruia. Eu, dacă încercam seara, de cele mai multe ori adormeam. Deci trebuie să vezi ce merge pentru tine.Acest timp de liniște cu Dumnezeu ne-a ajutat să rămânem sănătoși la minte crescând șase copii.

Susanna Wesley − mama lui John Wesley, fondatorul metodismului − a avut nouăsprezece copii. Când își punea șorțul peste cap, copiii știau că mama se roagă și trebuiau să păstreze liniștea. Chiar și în cele mai grele condiții, putem învăța să creăm momente de liniște.

- Și o ultimă întrebare: ce este rugăciunea? Cum să ne rugăm când suntem copleșiți de un stil de viață agitat?

Haris: Unul dintre teologii mei preferați din zilele noastre este Mitropolitul Kallistos Ware. În prelegerile sale despre rugăciune, povestea despre un francez care mergea zilnic la biserică. Prietenii lui l-au întrebat: „Ce faci acolo?”. El a răspuns: „Mă rog”. „Ai multe de spus lui Dumnezeu?”. „Nu”, a răspuns el. „Nu-I spun nimic. Doar stau. Mă uit la El, și El se uită la mine, și suntem fericiți împreună”.

Povestesc această întâmplare pentru a arăta că rugăciunea poate însemna ceva mai presus de cuvinte. Creștinismul răsăritean are de oferit lumii noastre Rugăciunea lui Iisus. Chiar și în cele mai aglomerate momente, putem murmura: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, ațintindu-ne mintea spre Mântuitorul.

Interviu realizat de Ioana Todor