Tu, tu,
Stăteam pe genunchii tăi
Și-mi spuneai povești
Și mă dădeai în leagăn
Și construiam castele de nisip
La malul mării
Pân’ la cer
Tu, tu,
Erai palatul cu multe cămăruțe
În care mă plimbam
Și mă rătăceam în voie
La lumina tainei
Și la întunericul adâncului
Din care mă pândeai flămând
Tu, tu,
Umblai cu barca alene
Prin arterele mele
Făcând valuri largi
Care cutremurau lumea
Până-i cădea tencuiala
Pe cioburi, te-am văzut rugându-te.
Anca Stanciu
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!