De când mi-ai spus să scriu, nu m-am oprit din povestit, în gând. Amintirile mi se bulucesc în creier și se ceartă, împungându-mă, parcă străduindu-se fiecare să-mi atragă atenția. Mi-e frică să nu uit. Dacă prin lupa inimii mele totul arată neadevărat? Dacă deformez adevărul?
Mă simt ca atunci când mă pregătesc de spovedanie. Până să ajung la biserică, vorbesc încontinuu cu Părintele, în gând. Îi spun toate. Îi explic, mai îndulcesc, sau îi spun pe îndelete, foarte coerent, aproape elevat. Iar când trebuie, gura mi se împleticește, fac dezacorduri frecvent și bălmăjesc o chestie care sunt sigură că-l duce pe Părinte cu gândul că sunt un vrednic reprezentant a ceea ce nu e de dorit să devenim.
Sunt fericită!!! Habar n-am de ce. Cu adevărat!!!
Ce dacă dl. doctor întoarce capul când dau „Bună dimineața!”? Dimineața e foarte bună, chiar dacă nu răspunde sau îmi ocolește privirea.
Uneori intru pe secție cocoșată de vreo durere, sau ostenită după o noapte de nesomn (la vârsta mea, apar și de-astea). Treptat, pe măsură ce intru în fiecare salon cu mopul, salutând, golind urinare, schimbând lenjerii transpirate, pamperși, sau lustruind „cacamobile”, mă trezesc că durerea mea s-a dizolvat, că am intrat ca-ntr-o mașină de spălat în care mă învârt încontinuu printre ei, că mă pasează unii altora, iar eu devin din ce în ce mai fericită, mai vioaie, mai glumeață, mai hâtră. Încercam să înțeleg de ce. Ei mă completează, dau un sens vieții mele. Iaca, sunt și eu bună la ceva. I-am încărcat unuia sticla cu apă, altuia i-am făcut o clismă și s-a ușurat, îngropându-mă în „restanțele” lui. Iar eu zâmbesc, spunând că sunt „Mama clismelor” și că viața mea e mai frumoasă de când i-am cunoscut. Trebuie să joc la loto. „Restanțele” nu trebuie să se piardă în van!
Am luat cu mine în inimă, pentru totdeauna, câțiva oameni. N-au plecat.
Am să încep cu Tatiana. Avea 37 de ani. O tipă băiețoasă, cu o atitudine puțin dură. Cap fără păr, deformat în urma operației, probabil și a tumorii care s-a încăpățânat să crească, trup frumos, bine legat, pareză pe partea dreaptă, mâna și piciorul drept fiind de nefolosit.
Într-o dimineață, când am intrat în salon, m-am speriat! Apăsase butoanele telecomenzii patului care-o urcase sus, spătarul o îngrămădise într-o poziție incomodă și stătea suspendată destul de periculos la margine. „Ajutor, Mihaela! Am vrut sa deschid televizorul și, nu știu din ce cauză, patul meu a luat-o razna!”. Mi-a venit să râd, dar în același timp să plâng. Am ales să nu spun nimic. Atunci ne-am împrietenit și, treptat, am ajuns s-o iubesc. Eram mai mare decât ea cu mulți ani. De ce ea și nu eu?
Necăsătorită. Îndrăgostită. Fără copii. Cu părinții despărțiți, care-o vizitau separat. Tatăl, bolnav de nervi, îi aducea compulsiv tot ce-și dorea. Mă durea inima.
Era grozav de fericită când o ridicam în fund la marginea patului și o rugam să mă prindă pe după gât cu mâna puternică, o ridicam în picioare, făceam o piruetă și o așezam într-un scaun cu rotile, fost „cacamobil”, iar apoi mergeam la duș. Apa caldă, gelul parfumat și căldura îi dădeau o stare grozavă de fericire. Apoi, revenită în pat, adormea ca un prunc.
Uneori ieșeam afară în scaunul rulant. Odată am ajuns la biserica din apropiere în timpul slujbei. Oamenii i-au făcut loc și au ajutat-o să înainteze. Era fericită. Duhovnicul ei slujea la „Radu Vodă”. Grozav om! Venea la ea din vreme în vreme și o spovedea, împărtășind-o.
Starea ei s-a agravat. Și-a pierdut vederea. Dădea vina pe spânz. Credea că a băut prea mult. Făcea un tratament de neînțeles pentru mine, revoluționar la vremea aceea, dar eu cred că tumora apăsa pe nervul optic. Părerea mea contează mai puțin, pentru că nu mă pricep, dar era dureros să vezi cum fiecare zi o apropia de inevitabil.
Ultimele imagini cu ea...
Corpul începuse să devină rigid. Nu mai putea mânca. Îmi promitea că, atunci când se va face bine, va reveni ca voluntar.
Apoi s-a stins.
Cu tatăl ei m-am întâlnit la „Radu Vodă”. Îi luase lucrurile. Mi-a dat parfumul ei. Un Prêt-à-porter la care ea ținea mult și pe care acum îl privesc în vitrină. Tatiana.
Dumnezeu s-o odihnească în pace! Veșnică pomenire!
Mihaela
Fotografie de Ana-Maria Antonenco / pexels.com