Cred că aveam 4-5 ani când tatăl meu plecase în afară. Sigur, nu de bine ce ne era. Și, ca să fiu sinceră, mă bucuram mereu de pachetul trimis, unde găseam banane, portocale, kiwi și dulciuri, dar mai ales mă bucuram de plușuri. Încă păstrez ursulețul de acum 30 de ani. Pentru că era de la TATA! Dar dulciurile se terminau, fructele la fel, și rămânea aceeași întrebare: Tată, când vii acasă?
Mereu, când ne suna, îi spunea mamei să mă dea ultima la telefon, știa că încep să plâng și va plânge și el. Ani la rândul atât am putut să spun: Tată, când vii acasă?
Anii au trecut, eu am crescut, iar el... s-a îmbolnăvit! De la infiltrații la operații, de la infecții până la AVC... Așa au trecut șase ani. Șase ani în care singurul drum, în două cârje, a fost până în balcon, pentru a se bucura de-o țigară și-o cafea.
- Măi tată, nu mai fuma! Ai două AVC-uri, la al treilea nu mai reziști…
- Lasă-mă, nu-mi lua și ultima bucurie. De-atât să mă mai bucur și eu: de-o cafea, de-o țigară și de cer!
Dar Dumnezeu l-a trecut și prin al treilea AVC, și uite-așa s-a lăsat și de fumat.
Ultima ieșire a fost la spital, cu ambulanța. Acum trei ani. Simțise aerul rece după mult timp. În casă era cald și bine, dar din pat vedea doar cerul și cablul electric care se mișca la adierile de vânt. Deși fereastra se deschidea, aerul nu mai era același. Și totuși... a răbdat!
A răbdat boala lui. A răbdat neputința lui. A răbdat boala și durerile mele.
- Tată, mamă, să nu vă speriați, dar sunt suspectă de cancer!
Mama a plâns. Tata, întins pe pat, măcinat de durerile lui:
- Lasă, Alex, fii puternică! O să fie bine, ai să vezi! Nu te speria, nu te descuraja, să ai psihic tare și o să fii bine.
Și am fost bine! Primul telefon după operație, încă sub anestezie, a fost către el:
- Tată, sunt bine! Sunt bine! Îmi este rău, nu pot vorbi, dar sunt bine!
- Ți-am zis eu, fata tatei! Hai, ia și te odihnește acum!
A răbdat durerile mele sufletești, deși ale lui erau de „n” ori mai mari. Neputința i-a fost soră. Dar a răbdat! Și oare ce-o fi fost în sufletul lui când mama i-a căzut la pat, iar apoi a plecat la Domnul fără să o vadă? Și oare ce-o fi fost în sufletul lui când, după numai trei luni, la miezul nopții, fratele lui îi urma mamei? Nu a spus nimic, doar a răbdat!
Nu a fost un om al Bisericii, dar credea în Dumnezeu. Boala, durerea, chinurile însă l-au apropiat. Și, chiar dacă nu se putea deplasa, lăcrima la fiecare slujbă pe care o vedea la televizor, se bucura de fiecare dată când auzea de la nepot:
- Bubu, am fost la Părintele G.!
Avea regretul că nu L-a cunoscut pe Dumnezeu îndeaproape.
Însă răbdarea lui a luat sfârșit. Nu a mai avut răbdare să primească pătrățica de ciocolată cerută. Probabil nu a vrut să se mai amăgească cu puțina ei dulceață, când neputința vieții îl măcina pe dinăuntru.
Liniștit, împăcat și despovărat, ne-a așteptat pe toate trei. Dar fără să ne mai certe, fără să ne mai dojenească, fără să ne mai încurajeze și fără să ne mai privească! Doar zâmbindu-ne!
Și totuși,
Tată... când vii acasă?
Alexandrina