Să nu deznădăjduiți, iubiți adulți ai generației părinților noștri! Vă mărturisesc subit, aici și acum: am atâția prieteni care, dintr-odată, se hotărăsc să iasă fiecare din troaca porcilor lui și să vină la spovedit, la liturghie, la Maslu – să intre în viața Bisericii. Să intre în Viață, adică în El. Să devină mădulare ale Lui. Trăsniți de Fulger, sufletele îi mână, nebune, să-L găsească pe Hristosul pe care habar nu aveau că de atâta timp Îl caută.
După ultimul gong de „viață bună”, în spatele cortinei de zbucium, pe scândura scenei din inimile noastre, sub lumina reflectorului ce în sfârșit și-a găsit fisura de sine prin care să pătrundă, se conturează un cap plecat, tăcând dogoritor printre zâmbete plânse. Murmură smerit, fără nicio mișcare a buzelor, doar din bătăi de puls: Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. Eu stau la ușă și bat. Ați deschis! Mulțumesc că ați deschis! Și în clipa aia ne dăm seama că scena din piepturile noastre și Crucea de pe Golgota sunt făcute dintr-unul și același lemn al Pomului Vieții...
Ne împiedicăm și ne întâlnim cu Hristos. Vreau să fiți conștienți, iubiți părinți, că posibilitatea ca noi măcar să luăm în considerare varianta de a ne orienta către Dumnezeu binoclul cercetărilor după răspunsuri vine din faptul că, într-adevăr, majoritatea nu avem grija zilei de mâine, pentru că ne-am născut cu un nivel de bunăstare asigurat, fapt ce ne-a împlinit mare parte din căutările pe orizontală și ne-a șoptit în cască să țintim axa verticală. Iar ăsta este exclusiv meritul vostru, al Dumnezeului din voi și al trudei voastre neobosite ca să ne fie bine, „ca să avem tot ce n-ați avut voi”.
Curgem unii din alții și, așa cum Sfinții vremurilor comuniste v-au pregătit vouă terenul pentru a reclădi prin muncă tot ceea ce fusese dărâmat, la fel ne propulsați și voi în brațele așteptânde ale lui Hristos. Și ce-i amuzant e că, de cele mai multe ori, îndepliniți misiunea asta fără să vă dați seama, fără ca măcar să bănuiți că sunteți parte din planul Lui și că-l executați cu sfințenie. Fără să-L fi cunoscut voi înșivă pe Hristos mai întâi, ne faceți vânt direct în El, și așa Îl aflați, prin nebunia noastră. Nebunie care bineînțeles că vă scoate din pepeni, având grijă ca, înainte să vă propulseze elegant din miez prin coajă, să vă calce și pe nervi, pășind țanțoș încălțată în tocuri stiletto – superbe tocuri, din alea cu talpă roșie de trec și prin foc! Catwalk cu tălpile bătute-n cuie, baby!
Să nu vă supărați pe noi, dar dacă totuși nu puteți, atunci să vă supărați și să ne iertați, pentru că, vedeți, ajungem din ce în ce mai timpuriu la concluzia că lumea asta de plastic nu ne mai satisface. Pentru că ne dăm seama că ne minte din ce în ce mai ieftin. Pentru că vrea să ne ia de proști, dar noi suntem mai șmecheri și o luăm de mână. Atunci încep întrebările și căutările, ăsta e kilometrul zero al călătoriilor noastre către Sens, poteci întortocheate a rătăciri, regăsiri și lacrimi dulci-amărui. Și atunci mușcăm momeala, și-Și pescuiește Dumnezeu toți împrăștiații de pe drumul spre Acasă, ne ia de ciuf și ne strânge în poala Lui de lumină, acolo unde miroase a vanilie și a iertare dulce pironită pe lemn de cruce.
Și uite-așa ne facem unii altora trepte către Cer. Că doar prin voi urcăm noi. Îmbrăcați în hainele țesute de genele voastre, pășim cu pașii voștri, călcăm exact ca voi și oftăm în aceeași limbă, zâmbim cu gura voastră și lacrimile ne sunt la fel de sărate. Cu fiecare mișcare, cu fiecare respirație, vă purtăm în noi, și voi pe noi deopotrivă, pentru că mântuirea e numai și numai împreună. Adevărata libertate, aia cu gust de albastru și de aripă de înger, e doar împreună. Împreună.
Doar lăsați-vă, rogu-vă, lăsați-ne să vi-l scuturăm pe dez de pe umerii nădejdii! Vă vrem în echipa noastră! Viitorul e luminos, pentru că e al nostru („nostru” îl include și pe „vostru”) – sună bine doar dacă e cu tine, iubite om mare!
Bună, vrei să fim prieteni?? Vrei să te joci cu noi???
Hai cu noi, dă-ți voie să râzi, dă-ți voie să fii, și asta să-ți fie de ajuns!
„De nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor” (Matei 18:3).
Descalță-te și hai! Hai să alergăm împreună prin iarba vieții, s-o lăsăm să ne gâdile râsete-n tălpi!
Țară, țară, vrem ostași!
Pe cine?
„Pe voi, pe toți!”...
Ana Bănică