Simt atât de multă tristețe în mine încât, în momentul acesta, îmi vine să mă rup de toate − până și de propria casă, de familie! − și să plec undeva, departe, unde să stau câteva zile numai eu cu pământul, cu cerul și cu Dumnezeu.
Nu este un mod prea bun de a trata lucrurile, nu-i corect din partea mea și numai să gândesc așa; dar adevărul e că vremurile bune pe care le-am trăit în trecut mă asaltează prin melancolie, iar nesiguranța și grijile viitorului mă afundă și mai tare; astfel mă înec, uitând să trăiesc în prezent.
Simt un gol înăuntrul meu... de fapt, mai multe: acolo unde trebuiau să fie prietenii mei, plecați care pe unde; și acolo unde trebuia să fie Dumnezeu, pe Care Îl caut, Îl găsesc și iar Îl pierd, acest ciclu repetându-se uneori de câteva ori pe zi.
Simt cum totul este atât de monoton și apăsător… Chiar dacă azi ar fi fost senin afară, eu mi-aș fi adus aminte de ziua aceasta ca fiind înnorată...
Lucrul cel mai dureros pentru suflet nu este să pierzi pe cineva, ci să te simți singur, fiind înconjurat de oameni, să te simți singur spiritual, să simți cum ceilalți te resping, să simți răceala și indiferența celorlalți față de tine, să simți că nu contezi. Aceasta este cea mai mare minciună pe care o poți crede, deoarece, în planul lui Dumnezeu, fiecare om este esențial, fiecare om contează.
Doamne, ajută-mă să ies dintre aceste culori închise, din această capcană ce duce la deznădejde, și să văd lumea în culori vii și pastelate, așa cum ai creat-o pe ea de la început; iar pe oameni să-i văd așa de frumoși precum îi vezi Tu!
Oricum, n-am de ce să-mi fac griji, căci Tu ne iubești pe noi și vrei să fim fericiți cu adevărat. Noi suntem copiii Tăi răsfățați, așa că nu trebuie decât să Te ținem de mână!
R.N.
Fotografie de iiii iiii / pexeles.com