Suntem biserică a lui Dumnezeu

Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Iubiți frați, pericopa apostolică citită mai înainte a fost din Epistola a II-a către Corinteni a Apostolului Pavel. Apostolul Pavel a avut o strânsă legătură cu Corintul: prima dată când s-a dus acolo a rămas timp de optsprezece luni, iar a doua oară, trei luni. Prin urmare, avea o relație apropiată cu creștinii de acolo, povățuindu-i la viața cea după Hristos.

Ceea ce am auzit în Apostolul de astăzi ne înfățișează ce anume este viața în Hristos. Noi pretindem că suntem creștini, fiindcă am fost botezați pe vremuri, mai dăm pe la biserică din când în când și, în rest, ne vedem de viața noastră. Dar aici Apostolul Pavel ne arată precis ce anume este viața creștină.

El le spune corintenilor: „Voi sunteți templu al Dumnezeului celui viu” (II Corinteni 6:16). Dumnezeul nostru nu este un dumnezeu mort, nu este un dumnezeu care a venit cândva la noi și ne-a vorbit, iar apoi s-a făcut nevăzut, ci este un Dumnezeu viu, văzut de sfinți, și Cap al Bisericii. Prin urmare, Dumnezeu este viu, iar „voi sunteți templu al Dumnezeului celui viu”.

Când Apostolul Pavel le spunea corintenilor că ei sunt templu al Dumnezeului celui viu, avea în minte, desigur, Templul lui Solomon. Pe atunci încă nu fuseseră construite biserici, așa cum le știm noi astăzi, ci lucrul acesta s-a petrecut abia după încetarea prigoanelor. Apostolul avea în gând Templul lui Solomon. Când mergea cineva la Templul lui Solomon, trebuia să treacă prin curte. În curte se afla jertfelnicul arderilor de tot, pe care evreii așezau animalele și le ardeau, aducându-le jertfă lui Dumnezeu. Această jertfă, am putea spune, era una exterioară, fiind adusă prin arderea animalelor. Pe urmă, după ce se intra în templu, se afla altarul tămâierii, unde se aducea o jertfă mai înaltă, nu de animale, ci de tămâie. În acest altar intra în fiecare zi preotul și aducea jertfa de tămâie. Iar în partea cea mai dinlăuntru a Templului lui Solomon se găsea ceea ce noi am numi astăzi criptă: Sfânta Sfintelor, unde erau păstrate obiectele cele mai de preț ale evreilor, ca tablele Legii, toiagul lui Aaron care odrăslise și năstrapa cu mana trimisă de Dumnezeu în pustie. În Sfânta Sfintelor a stat Maica Domnul vreme de doisprezece ani. Acolo nu intrau oamenii de rând, nici preoții, ci numai arhiereul, o singură dată pe an, la sărbătoarea ispășirii.

Hristos chiar locuiește în noi, și umblă în noi!

Așadar, pornind de la această structură a Templului lui Solomon, Apostolul Pavel le spune creștinilor: „Voi sunteți templul Dumnezeului celui viu” ‒ „voi sunteți templul Dumnezeului celui viu, nu Templul lui Solomon de la Ierusalim”.

Dar haideți să transpunem această imagine la vremea noastră. Avem bisericile, cum este această biserică frumoasă. De cum intrăm în biserică, ne așezăm în tăcere, în liniște, nu ne mișcăm de colo-colo. Mergem, aprindem o lumânare, apoi ne ducem la locul nostru și nu ne mai mișcăm, pentru că se face rugăciune. Biserica este casă de rugăciune și în ea se săvârșește Dumnezeiasca Liturghie. Desigur, avem și Sfântul Altar unde, pe Sfânta Masă, se aduce jertfa ‒ Îl rugăm pe Tatăl să-L trimită pe Sfântul Duh, ca să prefacă pâinea și vinul în Trupul și Sângele lui Hristos. Acesta este locul cel mai sfânt din biserică. De asemenea, în biserică există și icoanele sfinților. Intrăm în biserică și imediat îi vedem pe sfinți, pe toți, pe Hristos, pe Maica Domnului, pe toți sfinții. Tot în biserică auzim și troparele, psalmii și celelalte cântări.

Dacă ne folosim de această imagine ca să vedem ce este creștinul, atunci putem spune: „Voi sunteți templu al Dumnezeului celui viu”. Fiecare dintre noi este templu al Dumnezeului celui viu, în inima noastră sălășluiește Harul Botezului, și al Mirungerii, precum și icoanele sfinților, a lui Hristos, a Maicii Domnului și ale sfinților. Ceea ce citim în Sfânta Scriptură, unde vedem Cine este Hristos, sau în Viețile Sfinților, sau faptul că purtăm icoanele sfinților înlăuntrul nostru, toate acestea ne determină [propria noastră] viață.

Când Apostolul Pavel spune lucrul acesta, nu-l spune ca pe o teorie sau concepție personală, cum fac oamenii de știință, care-și expun propria părere, ci el, de fapt, tâlcuiește Vechiul Testament. De aceea, spune mai departe: „Dumnezeu a zis: «Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu»” (II Corinteni 6:16). Aceasta se spune în Vechiul Testament. Unde? O spune Dumnezeu și o consemnează Moise în Levitic, una dintre cărțile Pentateuhului; o mai spune și Prorocul Iezechiel.

Dumnezeu grăiește: „Voi locui în ei...”. Prin templu-biserică înțelegem locul unde locuiește Dumnezeu. „Voi sunteți templu al lui Dumnezeu și voi locui înlăuntrul vostru” ‒ lucrul aceasta se petrece prin Botez și Mirungere ‒ și nu doar că va locui, ci va și umbla în noi! Uitați ce experiență deosebită! Nu sunt cuvinte oarecare. Hristos chiar locuiește în noi, și umblă în noi! Ce înseamnă aceasta? Îl simțim pe Hristos cum Se mișcă înlăuntrul nostru. Lucrul acesta este valabil în cazul creștinilor adevărați. Hristos Se mișcă în ei. Cum anume? Prin pomenirea lui Dumnezeu, prin Rugăciune ‒ când rostim „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, atunci Îl purtăm și Îl simțim pe Dumnezeu mișcându-Se și umblând înlăuntrul nostru. Este un lucru extraordinar! Când cineva intră și umblă prin biserică, imediat simțim, ne dăm seama că se întâmplă ceva, că a intrat cineva în biserică. Este un lucru extraordinar să simțim prezența lui Dumnezeu, să simțim că El locuiește și umblă în ființa noastră, în adâncul ființei noastre, care este inima!

Când devenim fii ai lui Dumnezeu?

Dar experiența nu se rezumă la asta, ci are și urmări. Ca să trăiești lucrul acesta și să simți ce se spune aici, că „ei vor fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul lor”, ca mod de relaționare între Dumnezeu și om, trebuie să existe o bază. Trăirea aceasta presupune niște condiții. Tocmai de aceea îl auzim pe Apostolul Pavel spunând în continuare: „De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice», zice Domnul Atotţiitorul” (II Corinteni 6:17-18). Și aici, Apostolul preia un pasaj din Scriptură, regăsit și la Prorocul Isaia, și în Cartea Regilor, și la Prorocul Amos. El citează, face trimiteri, cum am spune noi astăzi, în limbaj contemporan, și zice: „De vreme ce sunteți templu al lui Dumnezeu, ieșiți din mijlocul păcătoșilor”. Nu spune să ieșim din societate, ci să ne depărtăm de faptele oamenilor păcătoși. „Să ieșiți din mijlocul lor și să vă despărțiți de ei, și de ce este necurat să nu vă atingeți”.

Vedeți, aici Apostolul folosește imaginea Templului lui Solomon. În curte erau jertfelnicele pentru animale, care erau necurate. De aceea zice: „Osebiți-vă de ei, nu vă ocupați cu lucruri necurate, și atunci Eu voi veni la voi și voi fi vouă tată, iar voi îmi veți fi fii și fiice”. Iată simțirea paternității! Dumnezeu nu este abstract, nu este un Dumnezeu Care locuiește în Ceruri, și de acolo Se uită la noi și ne urmărește ce facem. Noi nu suntem fii ai lui Dumnezeu doar pentru simplul fapt că ne-a creat. Prin creație noi suntem doar zidiri ale lui Dumnezeu. Însă devenim fii ai lui Dumnezeu atunci când Îl simțim pe Hristos locuind și umblând în noi, mișcându-Se înlăuntrul nostru. Dar, ca să se întâmple lucrul acesta, trebuie „să ieșiți din mijlocul duhurilor vicleniei și al faptelor păcătoase”. Iar asta se face prin pocăință. „Atunci vă voi primi și voi deveni Tatăl vostru, iar voi, fii și fiice ale Mele”.

După ce scrie acestea și folosește pasaje din Vechiul Testament, Apostolul Pavel, așa cum am auzit în citirea apostolică de astăzi, încheie: „Având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor...” ‒ iubiții mei frați, luând aminte la ceea ce ne-a spus Dumnezeu și este scris în Vechiul Testament, la Proroci, având aceste făgăduințe ‒, „să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu” (II Corinteni 7:1). Așadar, fraților, acestea toate vă sunt cunoscute, le știți, le scriu Prorocii în Vechiul Testament, le-a spus Dumnezeu și stau scrise. „Deci, iubiților, voi trebuie să vă curățiți pe voi înșivă” (ceea ce numim „curățire”, curățirea inimii de patimi), „săvârșind sfințenia...” (adică o Dumnezeiască Liturghie) în inima voastră, „în frica lui Dumnezeu”.

Noi intrăm și stăm în biserică pentru că se săvârșește Dumnezeiasca Liturghie. Dar, dincolo de Liturghia săvârșită în biserică, trebuie să se săvârșească o Dumnezeiască Liturghie și în ființa noastră, în inima noastră. Se săvârșește această Liturghie atunci când noi simțim prezența lui Dumnezeu, când Îl simțim pe Dumnezeu umblând în noi, așa cum umbla în Rai și-L vedeau și-L auzeau cei întâi-zidiți, înainte de neascultarea lor. Trebuie ca Dumnezeu să ajungă să umble și să ne grăiască în inimă, ca Hristos să Se aducă jertfă, ca noi să avem dragoste în inimă, atunci suntem fii și fiice, copii adevărați ai lui Dumnezeu!

Acesta este creștinismul!

Vedeți că în aceste pasaje din Vechiul Testament citate de Apostolului Pavel și tâlcuite de el în duhul Noului Testament, sunt puse în lumină curățirea inimii, luminarea minții și vederea lui Dumnezeu (îndumnezeirea), adică parcursul vieții duhovnicești.

Ceea ce facem noi, faptul că venim în fiecare duminică sau ori de câte ori se săvârșește Liturghie la biserică, faptul că intrăm în ea cu evlavie, cu frică de Dumnezeu, că ne aprindem lumânările cu frică de Dumnezeu, că ne rugăm, că privim icoanele sfinților, că așteptăm cu dorire săvârșirea Tainei Dumnezeieștii Euharistii și chemarea la a ne împărtăși „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”, însuși faptul că ne împărtășim, toate acestea trebuie să se petreacă zi de zi. Trebuie să ajungem să ne simțim trupul ca pe o biserică a lui Dumnezeu, și pe Dumnezeu locuind înlăuntrul nostru.

Cum locuiește Dumnezeu în noi? O spune Sfântul Vasile cel Mare. Simțirea prezenței lui Dumnezeu o au cei care, prin pomenire, Îl au pe Dumnezeu la temelia lăuntrului lor. Prin pomenire, când ne amintim de Dumnezeu și ne întrebăm: „Ce voiește Dumnezeu să fac?”. Când trecem prin situații grele, îndată să ne întrebăm: „Ce-ar trebui să fac acum? Ce-mi spune Dumnezeu să fac? Ce voiește Dumnezeu să fac? Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Luminează-mi întunericul!”. Și atunci, Dumnezeu luminează.

Suntem biserică a lui Dumnezeu ‒ acesta este creștinismul! Creștinismul nu-i un set de ritualuri: eu nu împlinesc un simplu tipic, iar apoi îmi văd de treaba mea și fac ce-mi trece prin cap. „Ieşiţi din mijlocul lor...”. „Să ne curăţim pe noi, fraților, de toată întinarea trupului şi a duhului” ‒ de lucruri trupești, de duhuri viclene, adică de gânduri ‒, „desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu”.

Din această perspectivă, fiecare credincios poate deveni preot în lăuntrul său. Nu este preot al Bisericii, deoarece pentru aceasta ar avea nevoie de un har aparte, ci fiecare credincios își poate simți trupul ca pe o biserică a lui Dumnezeu și poate fi preot al dumnezeiescului Har, săvârșind Taina Dumnezeieștii Euharistii în inima lui, rugându-se și slăvindu-L pe Dumnezeu. Atunci Îl simte pe Dumnezeu drept Tată, și pe sine drept fiu sau fiică a lui Dumnezeu.

Fie ca în felul acesta să ne ducem viața de creștini! Amin.

Din predica rostită în Duminica a XIX-a după Rusalii, 5 octombrie 2025

Traducere de Mănăstirea Diaconești