Ne vorbește Părintele Arsenie Papacioc
Când auzi de călugărie că‑i pe viaţă şi pe moarte, te sperii. Nu te gândeşti că, în fond, trăieşti foarte bine, ai mâncare la timp, ai somn la timp, dar ai venit la mănăstire să fii mai mult sufletesc decât trupesc ‒ şi mi se pare mie că pe undeva o ducem mai mult trupeşte, cum ne convine. Totul e să faci ce nu‑ţi convine, pentru că, dacă ai renunţat la tine în tot felul, în măsura aceea vine Dumnezeu la tine. Să nu se înşele cineva că se poate şi altfel! Deci duşmanul numărul unu în calea progresului tău duhovnicesc eşti tu: renunţă la tine! Te‑ai lepădat de lume, ai intrat în mănăstire, dar leapădă‑te şi de tine, frate, de mândria şi de pretenţiile tale!
M‑au întrebat la un interviu: de ce m‑am făcut călugăr? „M‑am făcut călugăr să mă iau la luptă cu Dumnezeu şi să‑L birui”. E foarte îndrăzneaţă afirmaţia. În Vechiul Testament se spune despre Iacov care se lupta cu Dumnezeu şi L‑a biruit. Ce înseamnă? Dacă am afirmat că mă iau la luptă cu Dumnezeu, n‑am folosit o figură de stil. Noi, cei care am venit la mănăstire, am împlinit cuvintele Sfintei Scripturi. Sfântul Vasile cel Mare spune: „Care‑i cuvântul cel mai de vârf al Sfintei Scripturi, să‑l pot ajunge?”. Îl spune Mântuitorul tânărului bogat: „Vrei să fii desăvârşit? Lasă‑ţi toate şi vino după Mine!” (cf. Matei 19:21).
Ai lăsat toate, te‑ai lepădat de lume, dar acum trebuie să te lepezi şi de tine. Omul în societate îşi susţine voia, ca să poată rezolva problemele ce apar. În mănăstire trebuie să ne tăiem voia liberă ‒ deci cu cine te lupţi? Cu Creatorul voinţei libere! Teoretic e uşor, dar practic… Tăierea voii caracterizează vârful Sfintei Scripturi, care spune: „Vrei să fii desăvarşit?”. Desăvârşirea o dă tocmai această tăiere a voii, care e extraordinar de mare lucru. A‑ţi tăia voia înseamnă să te pierzi în ceea ce ai fost ca personalitate în lume şi să te regăseşti în ceea ce este îngerul, de aceea ne numim „cin îngeresc”. Tot ce se spune despre om, că poate să se îndumnezeiască după har, eu am încercat şi am văzut că se poate. Unde mă găsesc, mă găsesc ca un om neputincios, dar sunt pe drum.
M‑am folosit de Părintele Cleopa dintru început, când l‑am văzut că slujeşte la Sfânta Liturghie încălţat în opinci ‒ eu, care doream o viaţă retrasă de modernism… De asemenea, l‑am apreciat întotdeauna pe Părintele Paisie Olaru. A fost un mare duhovnic ‒ zic „mare”, pentru că avea o mare dreaptă judecată. Nu se grăbea să se repeadă la canoane când era vorba de mărturisire. Avea o cumpănire sănătoasă. Nu se grăbea să respecte un duh al locului, care era foarte aspru în canonisiri. Cumpănea personal după om, după pocăinţă, după intensitatea inimii. Nu e vorba de a aplica canoanele aşa cum sunt; ele au elasticitatea lor. Chiar Sfântul Vasile cel Mare, în Canonul 74, dă această libertate duhovnicului, să aprecieze personal penitenţa care trebuie aplicată celor care se spovedesc. Nu‑l interesa canonisirea în sine, ci salvarea fiinţei omeneşti. Căci zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ani vrei să‑i dai? Nu! Vindecă‑i rana!”. Acesta este scopul, să‑l ajuţi să se mântuiască, pentru că Hristos, dacă-i vorba, nu a venit să anihileze fiinţa omenească, ci a venit să o transfigureze. Nu se pune problema unei chinuiri pentru mântuire, ci a unei stări de prezenţă continuă, într‑o căutare a lui Dumnezeu cu inima. Prin urmare, pe Părintele Paisie îl caracteriza o foarte mare dreaptă judecată, şi mai ales îl caracteriza iubirea fiilor duhovniceşti, cu care se identifica.
Când m‑am dus la Sihăstria să‑l vizitez cu puţin timp înaintea morţii, stătea întins în pat şi am îngenuncheat, ca să fim la acelaşi nivel. Nimic nu s‑a spus atunci, nici măcar „Blagosloviţi!” unul altuia, ci mi‑a zis: „Am păcătuit, sunt hoţ, sunt curvar, sunt mândru...” şi a început să spună la păcate dintr‑odată. Iar eu, asistând la mărturisirea aceasta, am zis la rândul meu: „Aşa am făcut şi eu... aşa am făcut şi eu... aşa am făcut şi eu…”. Asta a fost ultima noastră întrevedere. Pe Părintele Paisie îl pomenesc cu multă plăcere. Nu a fost numai un simplu Părinte, ci a fost şi un mare trăitor, dragii mei. Să purtăm grija pomenirii lui!
Din „Iată duhovnicul: Părintele Arsenie Papacioc”
Editura Sophia 2010